Locul numit “acasa”, Rastolita

Acum peste 150 de ani, trei familii de pastori, Lirca, Gliga si Mogila, porniti în transhumanta, nimeni nu mai stie exact de unde, s-au asezat în defileul Vaii Muresului. Se numeau, la fel cum se numesc si azi majoritatea urmasilor lor, în locul frumos ca o poveste, caruia i-au zis, Rastolita.

Situata în defileul Muresului pe cele doua maluri, rasfirata la poalele si pe coastele muntilor Calimani si Gurghiului, teritoriul comunei Rastolita vrajeste pe cel care se încumeta sa treaca pe aici. Munte de o parte si de alta a soselei, apa Muresului si calea ferata, izvoare, paduri de foioase si de conifere din care stâncile razlete îsi scot capetele mirate si ele parca, de atâta frumusete salbatica.

Pentru ca aici, desi oamenii si-au asezat salasul de mai bine de un secol si jumatate, trecerea lor abia se observa. Asa cum au gasit locul, asa l-au pastrat. Au stiut sa respecte natura. si au învatat sa traiasca dupa legile ei. În cele cinci sate ale comunei Rastolita, Borzia, Galaoaia, Iod, Andreneasa si Rastolita locuiesc azi 2230 de oameni, în majoritate ciobani si taietori de lemne. Din tata-n fiu au învatat aceeasi meserie grea si riscanta, dar traita asa cum le place lor, în aer liber. Taietorii de lemne pleaca si azi de acasa câte o saptamâna întreaga pentru a lucra în inima muntilor la taieri de lemne, la replantari, la igienizari ale versantilor. Ca e iarna cu zapada grea, ca e ploaie sâcâitoare de toamna sau vara torida, locul lor e aici. Cu secure, tapina, drujba, cu ajutorul utilajelor moderne, acesti oameni cutreiera versantii pentru a ajunge la parcelele unde sunt copacii marcati pentru taieri.

Dragostea pentru natura, înnascuta

Privindu-i cum îsi fac treaba, ai impresia ca meserie mai usoara ca a lor nu este în lume. Nimic mai neadevarat. Riscanta de la un cap la altul, plina de neprevazut, obositoare, solicitanta, dar facuta afara. Între muntii lor. Asa cum le place lor. “Stramosii nostri s-au ocupat numai cu taierea lemnului. Cu atelaje cu cai… nu stiau ce-s instalatiile pasagere sau funicularele, ceea ce avem noi acum. Le era greu, dar erau oameni ai muntilor si le-a placut viata lor. Acum munca forestierilor este usoara. Se munceste cu macarale cu trolii, s-a schimbat total activitatea taietorilor de lemne. Ce e neschimbat e perioada lunga pe care ne-o petrecem în padure. si acum ca si la începuturi stam câte o saptamâna prin munti. Dar am mostenit aceeasi dragoste pentru munte, asa ca spunem ca munca mai frumoasa ca a noastra nu este. Desi poate e cea mai grea din câte sunt”, ne-a spus Petrila Demian, ghidul nostru prin viata taietorilor de lemne ai Rastolitei. În alta parte a comunei pe versantii plini de pasuni, acolo unde turmele de oi vor poposi curând, pe mici parcele de teren, localnicii au început araturile de primavara. Fiecare cu ce are. Cu orice ar ara sau semana însa, aceleasi probleme apar tot timpul. An de an pamântul le arata oamenilor ca nu poate fi supus. În fiecare primavara acolo unde înainte era doar pamânt, muntele erupe în pietricele pentru el, adevarate provocari de Sisif pentru localnici. Dar aceasta piatra a muntilor nu e seaca. Aici apa erupe în adevarate cascade, în picuri plânsi, în firisoare sprintare. Si mai sunt pâraiele pe care localnicii le stiu izvor cu izvor… Iod, Rastolita, Ilva.

Barajul din creierii muntilor

Fiecare din aceste cursuri de apa este o curiozitate si o raritate în sine.

Un traseu de peste 25 de km de parcurs prin locuri aproape neumblate.

Nu foarte multa lume stie ca aici la Rastolita, în creierul muntilor se lucreaza la un baraj de acumulare, un proiect incredibil de îndraznet… Cel mai mare baraj din zona, este o provocare. Pentru a putea fi realizat, un munte întreg va trebui mutat în prapastia în care va lua contur, lacul. O piramida întoarsa, transformata din munte în capat de baraj. Si pentru a realiza acest lucru se lucreaza neîntrerupt. Sus, pe piscul muntelui, care se micsoreaza pe zi ce trece, excavatoarele sunt prinse în adevarate demonstratii de balet. În curând brazii ancorati în stratul subtire de tarâna, nu vor mai fi aici. Dar barajul trebuie facut.

Paduri de fag, mesteacan, molid, brad, prieteni ai stâncilor, piatra, prapastii care îti taie rasuflarea, versanti cu paduri doborâte de furtunile toamnei trecute, pâraie navalnice prin care pastravii dau raite în sus si-n jos, oameni putini, doar aceia care trebuie sa fie pentru a igieniza si pentru a pastra intacti acesti versanti. În rest, salbaticia… care asteapta turistii dornici de trasee lungi dar recompensatoare.

Rastolita devine încet o zona tot mai cautata de turisti. Agroturismul este o realitate care bate la poarta comunei. Si localnicii îi deschid larg usa caselor lor primitoare. Primele lastare ale acestui nou început au aparut deja. Camere curate, aerisite, mobilate cu gust, îi asteapta pe cei dornici sa petreaca aici câteva zile. Localnicii îsi accepta viitorul, fiind mândri de trecutul lor. Si pentru ca am ajuns la cei care nu mai sunt, trebuie spus ca acestia se odihnesc aici la Rastolita în mici cimitire de familie. Comuna fiind rasfirata pe o distanta foarte mare, atunci când cineva deceda, aproape ca nu se mai lua în considerare posibilitatea înhumarii în cimitirul aflat mult prea departe. Si cum orice loc este sfintit în timpul slujbei, gospodarii de aici au preferat sa îsi tina stramosii aproape. Unele din cele mai vechi morminte sunt cele de lânga troita pe care familia Paraschiva si Maxim Suciu din Galaoaia au ridicat-o în 1930. Ei se odihnesc acum aici, iar în timp fiii lor li s-au alaturat. De la Andreneasa în Rastolita, în Galaoaia, Iod si Borzia, stramosii îi vegheaza pe cei de azi, din curtile pe care ei le-au întemeiat. Au ramas acasa si dupa moarte…

Eugenia KISS