Turcia – viitorul cal troian în Europa?

Timp de secole, jumătate din Europa a făcut temenele la Înalta Poartă. Destinele multor capete încoronate şi a zeci de milioane de oameni de pe bătrânul continent au depins de toanele sultanilor de la Istanbul, care au modificat graniţe şi au trecut popoare prin foc şi sabie după bunul lor plac. Între timp însă, roata istoriei s-a întors. Urmaşii ienicerilor sunt cei care bat acum la porţile de la Bruxelles. Adepţii primirii Ankarei în selectul club european sunt numeroşi, dar şi mai mulţi sunt cei care cred că acceptarea Turciei ar echivala cu primirea unui veritabil cal troian în interiorul Europei.

De 40 de ani, liderii de la Bruxelles cumpănesc avantajele şi dezavantajele acceptării semilunei pe steagul comunitar. Adepţii respingerii candidaturii Turciei s-au bucurat până acum de succes. De altfel, motivele nu au lipsit niciodată: de la existenţa regimului de dictatură militară până la gravele încălcări ale drepturilor omului. În ultimii ani însă, şansele de aderare ale Ankarei au crescut simţitor. Turcia a făcut paşi uriaşi pe calea armonizării legislative cu standardele europene. Parlamentul a abolit pedeapsa cu moartea, a permis predarea în limbile minorităţilor şi a anunţat şi alte schimbări ale codului penal. Totul părea să se îndrepte în direcţia bună, cînd un adevărat cutremur a zguduit scena politică din Turcia.

Islamiştii la putere

La alegerile din 3 noiembrie 2002, Partidul Justiţiei şi Progresului, condus de Recep Erdogan a câştigat majoritatea absolută a locurilor din Parlamentul turc (363 de fotolii din 550). Şocul a fost mare. PJP, alcătuit din foşti islamişti, liberali şi conservatori, a fost înfiinţat în august 2001, două luni după ce Curtea Supremă a Turciei a pus în afara legii Partidul Virtuţii, o grupare politică islamistă căreia îi aparţinea Erdogan. Acest din urmă partid era “urmaşul” Partidului Bunăstării al lui Necmettin Erbakan, interzis de Curtea Constituţională în 1998. Cu un an înainte, o campanie condusă de către armată l-a forţat să demisioneze pe premierul de atunci al ţării, Erbakan, care insistase asupra moştenirii islamice a ţării. Odată cu venirea la putere a PJP, temerile armatei şi ale clasei politice potrivit cărora rădăcinile islamice ale partidului ar putea ameninţa fundaţiile laice ale Turciei au prins din nou contur.

Şeful PJP, Recep Erdogan este suspectat că ar avea o agendă islamistă.  În martie 1994, el a fost ales pentru patru ani primar al Istanbulului, în calitate de candidat al Partidului Bunăstării, iar în 1999 a fost condamnat pentru incitare  la ură religioasă. Pentru a nu provoca inutil armata, imediat după preluarea puterii, Erdogan a declarat că partidul său nu va încerca să schimbe stilul de viaţă al nimănui şi că ţara îşi va continua tradiţionala cale pro-occidentală. Din start, noul guvern şi-a propus două obiective îndrăzneţe: începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană la sfârşitul lui 2003 şi accederea simultană a

Turciei şi Ciprului. Negocieri dure

La summit-ul de la Copenhaga, din decembrie 2002, care a decis lărgirea Europei cu 10 state, turcii au adoptat o tactică extrem de ofensivă, beneficiind şi de lobby-ul puternic al Americii. Prin vocea lui Colin Powell, Statele Unite au cerut Uniunii Europene să accepte aderarea Turciei, fie şi condusă de islamişti. Tactica Ankarei a fost aceea de a lega negocierile de aderare de intrarea Ciprului în UE, atât cu partea greacă, cât şi cu cea turcă. Mai mult, în culise, oficialii turci au ameninţat că relaţiile dintre Ankara şi Bruxelles vor fi grav afectate dacă aspiraţiile ţării lor vor fi din nou trecute cu vederea. Până la urmă, tot ce a obţinut Turcia la summit a fost promisiunea că negocierile în vederea aderării vor începe abia în decembrie 2004.

Strategia Ankarei a dat greş, din mai multe motive: impactul admiterii Turciei asupra configuraţiei politice a Europei, problema cipriotă şi cea a respectării drepturilor omului în Turcia.

Mustafa Kemal Ataturk (1881-1938) – părintele fondator al Turciei moderne

După războiul din 1914-1918, cînd Turcia a fost ocupată de Puterile Aliate, generalul Ataturk a devenit liderul mişcării naţionale de eliberare a ţării. Războiul de independenţă a fost câştigat după trei ani. Ataturk a pus capăt dinastiei otomane care a rezistat mai bine de şase secole. Sultanatul a fost abolit la 1 noiembrie 1922, iar republica a fost proclamată la 29 octombrie 1923. Timp de 15 ani, până la moartea sa, Ataturk a introdus reforme radicale în domeniile politic, social, administrativ, economic şi cultural.

Legile religioase au fost abolite şi a fost introdus un sistem secular de jurisprudenţă. Ideologia noii Turcii a devenit “kemalismul” sau “ataturkismul”. Principiile de bază ale “ataturkismului” sunt forma de guvernământ laică republicană, bazată pe alegeri democratice, administraţia secularizată, naţionalismul, modernizarea şi economia mixtă cu participarea statului în sectoarele vitale ale economiei. Un exemplu al radicalismului reformei a fost cel al limbii turce. În 1928, Ataturk a decis să înlocuiască scrierea arabă, folosită de mii de ani, cu alfabetul latin. Cînd a întrebat experţii cît timp va lua schimbarea, majoritatea filologilor au răspuns: “Cel puţin cinci ani”. Replica lui Ataturk a venit prompt: “Trebuie s-o facem în cinci luni”.

TURCIA

Suprafaţă: 814.578 km pătraţi, din care 790.200 sunt în Asia şi 24.378 în Europa.

Oraşe principale: Istanbul – 7,4 milioane locuitori, Ankara – 3,2 milioane locuitori.

Populaţie: 65, 3 milioane locuitori.

Religia: 99 la sută musulmani.

PIB: 217 miliarde euro.

PIB pe cap de locuitor: 3329 euro.

Media UE: 20550 euro.

Şomaj: 6,6 la sută.

Exporturi către UE: 52 la sută din total.

Organizare politică: republică parlamentară.

De ce au câştigat islamiştii?

Victoria zdrobitoare a Partidului Justiţiei şi Dreptăţii a venit pe fondul recrudescenţei influenţei musulmane şi a dezgustului cetăţenilor de rând faţă de clasa politică turcă, coruptă şi dezbinată. La sfârşitul anilor ’90, ţara a fost la un pas de colapsul financiar, din cauza conducerii defectuoase a economiei şi a faptului că băncile publice au fost folosite pentru promovarea de politici populiste. În cazul băncilor private, supravegherea a fost foarte lejeră şi s-a permis acumularea de pierderi, o situaţie ce a dus la falimente bancare. Scandalurile de corupţie au determinat restrângerea tranzacţiilor interbancare şi reducerea drastică a plăţilor. Măsurile disperate au blocat practic funcţionarea sistemului bancar şi i-au afectat grav pe depunători şi pe investitori. În numai câteva zile, ratele dobânzilor au crescut până la zece mii la sută, iar preţul acţiunilor s-a prăbuşit cu 50 la sută.