“UDMR a votat legi care sunt împotriva drepturilor omului şi împotriva propriului lor program”

Gallagher consideră şi că UE a fost păcălită de noul tip de politician român care vorbeşte şi se îmbracă la fel ca un manager occidental

Prima sa carte publicată în limba română în 1999 şi intitulată “Democraţie şi naţionalism în România” fost destul de controvesată. Niciodată comentariile critice ale unui istoric străin, în cazul de faţă britanic, asupra istoriei recente a României nu au fost bine primite de către publicul larg. Profesorul Tom Gallagher, căci despre el este vorba, pregăteşte o nouă carte despre România. Ea va apărea cel târziu în luna februarie a anului viitor şi se va intitula “România după comunism”. Zilele trecute Tom Gallagher a fost la Târgu Mureş într-o vizită de documentare. Pentru că avea nevoie de o imagine concludentă asupra presei locale din această zonă ne-a vizitat redacţia. Am profitat de acest fapt pentru a-i lua un interviu. A ieşit o năucitoare analiză a ceea ce suntem şi ce vom fi noi ca popor. Şi un scurt rezumat al cărţii care se pregăteşte de apariţieÂ…

Carte de vizită

Tom Gallagher s-a născut la Glasgow în urmă cu 49 de ani. Şi-a luat doctoratul la Manchaster cu lucrarea „Tranziţia către democraţie în Portugalia”. După 1989 s-a decis să vină în România pentru a vedea cât de profundă a fost schimbarea petrecută după înlăturarea lui Ceauşescu. Este „professor of ethnic peace and conflict” la Universitatea din Bradford.

Cartea mea doreşte să răspundă la întrebarea de ce aşa de mulţi români se simt dezamăgiţi de democraţie şi chiar se simt eliminaţi din sistemul democratic. Există foarte multe dovezi ale acestei situaţii. În 2000 a fost făcut un sondaj de opinie iar oamenii au fost întrebaţi în ce perioadă a istoriei României cred că viaţa a fost bună pentru români, iar peste 40 la sută au spus că acest lucru s-a întîmplat sub Ceauşescu. Aparent, ei au uitat cozile, penele de curent, faptul că nu aveai control asupra propriei tale vieţi, asupra a ceea ce copiii tăi erau învăţaţi în şcoală. Nu puteai să îţi controlezi nici propriul corp deoarece avortul era interzis. Ziua de Crăciun era o zi de muncă. Religia era suprimată. Deci ar fi fost normal ca aceste timpuri să rămână unele oribile în ochii românilor pentru multe generaţii viitoare. Acum mulţi români care au amintiri clare despre Ceauşescu se simt nostalgici, cred că acele vremuri erau mai bune şi văd democraţia ca un sistem care încurajează lăcomia, încurajează oamenii puternici să îi jefuiască pe cei săraci şi vulnerabili. Ei privesc guvernarea CDR – PD – UDMR ca pe o perioadă în care democraţia a primit în sfârşit o şansă în România însă oamenii văd această perioadă mai ales ca pe una dezastruoasă în care standardul de viaţă a scăzut mult, în care politicienii care scandau sloganuri democratice au uitat de oameni şi s-au certat între ei. Toate acestea au creat o puternică antipatie vizavi de democraţie şi cel mai bun exemplu este mineriada din ianuarie – februarie 1999 când eu sunt convins că dacă minerii ar fi ajuns la Bucureşti, o mulţime de oameni deziluzionaţi şi disperaţi li s-ar fi alăturat şi oraşul ar fi fost devastat. Însuşi Radu Vasile a recunoscut în memoriile sale pericolul acestei răbufniri sociale. Bineînţeles un an mai târziu, 33 la sută dintre români l-au votat pe Vadim Tudor în cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale. El care nu avea nici un program economic, în schimb avea un mesaj de ură vizavi de politicienii convenţionali de care îşi bătea joc şi pe care îi ameninţa; ameninţa că va exila un număr mare de persoane, în special maghiari, că va închide ţiganii în lagăre de concentrare, că va băga la închisoare jurnaliştii independenţi. Însă numai dacă ne uităm la deputaţii aleşi pe listele PRM, găsim oameni implicaţi în fărădelegi, împotriva cărora s-au declanşat acţiuni în instanţă, Dumitru Dragomir, de exemplu, şi tot felul de persoane care au făcut parte din regimul represiv al lui Ceauşescu înainte de 1989, oameni care ar fi trebuit să intre în bezna uitării, să nu mai fie văzuţi niciodată şi totuşi ei sunt membri ai “elitei”.

România, nepregătită pentru sistemului democratic

Deci toate acestea sugerează că există o mulţime de oameni supăraţi, oameni care să se simt decepţionaţi, trădaţi de către forţele democratice în care au crezut odată, care caută un mod în care să îşi exprime furia. Eu am crezut că merită să mă întreb de ce tânărul şi neexperimentatul sistem democratic înfruntă o criză atât de gravă? Am mai multe răspunsuri. În primul rând a fost foarte dificil să începi de la zero în România după decenii de domnie a lui Ceauşescu în timpul căruia exista o masivă supraveghere a populaţiei, când oamenii nu erau obişnuiţi să facă nimic independent pentru ei înşişi, când existau represalii împotriva persoanelor care îşi permiteau să aibă iniţiative proprii, chiar şi împotriva celor mai nevinovate iniţiative, a celor non-politice. Astfel, cea mai mare parte a populaţiei a fost obligată să accepte ordine de la alţi oameni, care la rîndul lor aşteptau alte indicaţii de la persoane aflate mai sus în ierarhie până când să facă ceva fără să le fie frică. Şi nu este un lucru specific românilor. Dacă britanicii ar fi avut un Ceauşescu al lor, din fericire, geografia şi istoria noastră ne-au dat norocul de a nu avea un astfel de personaj, ar fi fost aceeaşi situaţie. Ne-am fi uitat în direcţia voastră pentru a afla cum putem scăpa dintr-o astfel de situaţie. Ţara nu era pregătită să se integreze în sistemul democratic. Era ca şi cum ai cere cuiva care era ţintuit la pat de ceva vreme şi începea să se însănătoşească încet, să sară din pat şi să o ia la fugă. Bineînţeles, mare parte a sistemul lui Ceauşescu a supravieţuit în timp. Cei din eşalonul doi şi trei, care abandonaseră ideologia comunistă, dar care nu abandonaseră dorinţa de a deţine monopolul puterii, au încercat şi în mare măsură au reuşit să creeze un sistem politic, un sistem de control care se potrivea intereselor lor şi care mima democraţia. Existau alegeri, o presă liberă, nimeni nu te oprea să părăseşti ţara dar nu avea să se întâmple un transfer radical de putere. Aceşti oameni care, aşa cum am spus au hotărât să abandoneze comunismul, au decis că, pentru a rămâne invulnerabili aveau nevoie să combine puterea economică cu cea politică. Aşadar, aţi avut parte de o privatizare informală în loc de privatizare pur şi simplu, astfel că cele mai valoroase bunuri cum ar fi hotelurile sau fabricile care produceau bunuri pentru export sau pentru piaţa internă au fost vândute între cei de la putere. A fost un fel de licitaţie între membri fostei nomenclaturi. Putem spune că acesta a fost Marele Furt. Însă în cele din urmă oamenii şi-au dat seama despre ce era vorba.

Rolul naţionalismului

În preajma alegerilor din 1996, când au decis să nu-l mai susţină pe Iliescu şi au votat în mod sistematic pentru opoziţie, ei au realizat că au fost jefuiţi sistematic. Au văzut că cele câteva miliarde de dolari de la Bancorex acordate ca împrumuturi avantajoase “suporterilor” lui Iliescu i-au făcut pe ei mai săraci. Acest lucru a creat inflaţie mare iar aceşti oameni depindeau de salarii care pur şi simplu deveneau din ce în ce mai lipsite de valoare. Şi era imposibil de conceput ce se întâmpla chiar şi pentru oameni care nu erau implicaţi politic. Dar bineînţeles cei de la putere au reuşit pentru mult timp să îşi aplice politica folosindu-se de cel mai inestetic naţionalism care a deformat percepţia oamenilor. Argumentul lor era că exista o ameninţarea din afara graniţelor. Şi acest argument a fost folosit sistematic şi fără milă în Transilvania unde există o populaţie mixtă şi unde exista o posibilitate reală ca această nouă oligarhie să întâmpine piedici şi unde nici comunismului nu i-a fost deloc uşor să îşi impună valorile lui aparţinând epocii de piatră indiferent dacă era vorba de români, unguri sau alte etnii. Marele plan a fost pus în scenă la Târgu Mureş în martie 1990. Şi de atunci încoace, oricând guvernarea Iliescu avea probleme se inventa ceva. Un obscur manifest de la Budapesta era transformat într-un pericol iminent pentru interesele româneşti. Sau atunci când un grup care nu reprezenta nimic în cadrul populaţiei maghiare publica un manifest pe care nimeni altcineva nu avea să-l citească, Parlamentul român ţinea o şedinţă specială doar pentru acest subiect iar televiziunea acorda spaţii generoase acestei probleme. În orice societate în care democraţia reprezintă o noutate aceste diversiuni au un mare impact. Iliescu şi anturajul său au înfăpuit puţine reforme şi s-a angajat în acest tip de propagandă până în 1996 când românii au văzut lucrurile în adevărata lor lumină astfel că partidul lui Iliescu a pierdut alegerile.

Continuitatea PDSR în guvernarea CDR

E foarte uşor să-i condamni pe liderii coaliţiei din perioada 1996-2000, e foarte uşor să-i condamni pe Constantinescu, Ciorbea, Vasile, pe oricine, dar eu cred că chiar dacă ar fi fost în locul lor oameni de o mai mare valoare nu ar fi fost uşor nici pentru ei să înceapă de la zero, să recupereze timpul pierdut. Şi asta pentru că cei patru ani în care PDSR a fost în opoziţie nu au reprezentat decât un fel de vacanţă pentru membri acestui partid. Oamenii lor au rămas în funcţie în guvern, în serviciile diplomatice şi chiar în televiziune. Nu existat nici un transfer de putere iar dacă analizăm problemele prin care a trecut guvernul din acea vreme ne dăm seama că acestea au fost cauzate de către partidele rivale din interiorul său şi nu de către PSDR pentru că interesele lui nu erau ameninţate atâta vreme cât banii statului continuau să meargă spre clienţii PSDR. Constantinescu însuşi a recunoscut: “Am câştigat alegerile dar nu am preluat puterea”. La acea vreme, mai precis la sfârşitul lui 1996, când prestigiul lui era ridicat şi el ştia cât de grea este situaţia financiară a ţării şi cât de aproape era ţara de faliment, ar fi trebuit să spună deschis oamenilor “o să mai dureze ceva timp până când vom reuşi să ieşim din această gaură în care ne aflăm şi o să fie nevoie de ani întregi de dezamăgiri şi de sacrificii dar e singura cale pe care o putem urma având în vedere moştenirea grea pe care o avem.” În orice ţară e foarte greu pentru opoziţie să îmbunătăţeasă rapid lucrurile mai ales când e vorba despre o guvernare alcătuită din mai multe partide. Eu cred că guvernarea CDR – PD coincide cu interesul crescând al UE în România şi aplaud faptul că UE a fost pregătită să deschidă negocierile de aderare cu România în 1999 şi cred că acest lucru s-a întâmplat pentru că UE a realizat că, cu toate greşelile comise, acest guvern era unul democratic care nu vroia să ducă România înapoi în trecut şi că dorea să joace un rol în Europa liberă şi democratică. În 1999 preşedintele Constantinescu a demonstrat acest lucru când a sprijinit atacul coaliţiei NATO împotriva lui Milosevici şi a politicii sale din Kosovo. Nu avea de unde să ştie ce se va întâmpla, exista posibilitatea ca NATO să piardă iar atunci România ar fi fost izolată. Cred că a fost momentul de vârf al lui Constantinescu şi unul de teamă pentru Vest pentru că multe personalităţi printre care Iliescu şi Năstase au caracterizat acest atac ca aparţinând “unui imperialism vestic de modă veche”.

Năstase, autorul fracturii din UDMR

UE a fost pregătită să acorde prioritate aderării României însă acest lucru nu a fost suficient pentru a preveni înfrângerea dezastruoasă la alegerile din 2000 a partidelor aflate la guvernare. S-a ajuns la această situaţie din cauza problemelor interne, mai precis a faptului că milioane şi milioane de români se străduiau să supravieţuiască la limita sărăciei. Aici încep să fiu critic vizavi de UE. Cred că Uniunea a fost prea încrezătoare în întoarcerea PSD la putere şi au acceptat retorica tandemului conducător Iliescu – Năstase care afirmau categoric că se află în tabăra vestică, că nu îşi vor târî picioarele în ceea ce priveşte reforma şi că vor accelera acest proces. Cred că singurul domeniu în care au făcut progrese remarcabile este cel al relaţiilor interetnice. UE a vrut să primească o dovadă a faptului că lucrurile s-au schimbat, că PSD nu mai reprezintă neo-comuniştii de dinainte de 1996 iar această dovadă a fost păstrarea UDMR în prim planului politicii. Eu personal cred că probabil la început PSD nu a fost de acord cu această variantă însă foarte curând au văzut că existau mari oportunităţi pentru ei. Există o vorbă în ţara mea care spune că poţi omorî un duşman prin amabilitate. Adrian Năstase este un bun strateg şi el şi-a dat seama repede că cei de la Bruxelles i-au făcut un cadou insistând ca PSD şi UDMR să coabiteze. Pentru că a văzut că dacă poate face unele concesii politice faţă de UDMR, care priveau administraţia locală, plăcuţele bilingve, educaţie, şi-a dat seama că poate face şi unele concesii economice. Acest lucru a însemnat că a “invitat” câţiva dintre membri UDMR să beneficieze de pe urma procesului de privatizare la fel cum beneficiau baronii PSD, creând astfel o mare ruptură în Uniune. Iar PSD doreşte ca UDMR să fie doar un alt partid românesc, nu un partid special care are o relaţie bună cu membrii şi simpatizanţii lui. În acest fel Uniunea ar fi încetat să fie un model pentru alte partide şi, din păcate, au existat oameni în această formaţiune care au fost gata să joace rolul pregătit de PSD. Ce mă surprinde pe mine e că existat atât de puţină rezistenţă în faţa modului de abordare a PSD vizavi de UDMR. Există deja o mică ruptură care s-ar putea adânci şi dacă nici un partid maghiar nu primeşte cinci procente în alegeri atunci PSD sau oricine altcineva va fi la putere nu va mai fi nevoit să negocieze cu UDMR. Atunci Năstase se va putea întreba: “Cine sunt maghiarii? Ei nu sunt cu nimic mai presus decât ucrainienii sau turcii. Nu au decât un singur reprezentant în Parlament ca şi oricare altă minoritate.” Deci eu cred că UDMR a căzut într-o mare capcană şi că ar fi putut cere mult mai mult din partea PSD dar ei au fost foarte loiali, au votat pentru legi care sunt împotriva drepturilor omului, care sunt împotriva propriului lor program liberal-democrat, au asigurat protecţie PSD şi acest lucru este o greşeală imensă.

Erorile Europei

Cred însă că o greşeală mult mai mare a făcut Uniunea Europeană care a crezut că guvernarea PSD era mai eficientă, mai puţin haotică decât cea anterioară. Exista continuitate, iar birocraţii erau uşuraţi că nu vor mai avea atât de mult de lucru şi au început să se încreadă în PSD mult mai mult decât ar fi trebuit să o facă. Consider că UE a fost păcălită într-un fel de faptul că aveţi un tip nou de politician care vorbeşte şi se îmbracă la fel ca un manager occidental. UE simte acum că PSD nu este perfect, dar crede că e singurul partid care poate duce România în UE. Pentru o perioadă în 2001 Uniunea a făcut presiuni imense asupra PSD pentru a orienta admnistraţia publică spre nevoile cetăţeanului nu spre proprii “clienţi” politici, pentru a restabili domnia legii pentru ca aceasta să înceteze să mai fie paravanul noii oligarhii.
(Va urma)
(Intertitlurile aparţin redacţiei)