Ultima noapte de război, întâia zi de singurătate

Rușii Munți este o comună unde tradiția și modernismul merg mână în mână l Dar fiecare casă ascunde după zidurile ei o poveste l Silvia Mognea este ultima văduvă de război din sat, dar în timp a ajuns să privească încercările vieții cu multă senitătate l Cum locul unde este înmormântat soțul ei, căzut la datorie în ultima zi de război, este necunoscut, Silvia îngrijește cu mult devotament monumentul eroilor din sat

l Pentru că aici este singura cruce cunoscută de familie pe care figurează numele lui Vasile Mognea și locul în care se poate reculege

Viața la țară poate să fie foarte frumoasă. Asta este părerea împărtășită de Elena Colibar, Maria Deac și Silvia Mognea, trei localnice din Rușii Munți. Le-am găsit în amiaza de mai, stând de povești la poartă, la tanti Silvia. Când am făcut cunoștință cu ele, răceala mâinii mele le-a făcut să mă felicite pentru sănătatea mea.

“Io cât am avut mânile reci, nu am avut nici o boală. Da’ odată cu beteșugurile mi s-o încălzit și mânurile și așa o rămas. Zic doctorii că mânile reci îs sămn de circulație proastă, da ce știu ei. O fi și circulația, da îi sămn de sănătate”, mi-a spus Maria Deac. Celelalte “fete” au aprobat-o și încet am intrat într-o lume secretă a satului. Se știe că țăranii au fost primii medici, că plantele de leac erau culese de pe văi, râuri sau margini de drum, pentru că farmacia naturii era vastă. Acum însă, după ierbicidări repetate, după introducerea de noi culturi și apariția medicamentelor sintetice, oamenii au început să le prefere, iar plantele au intrat încet în uitare, unele au dispărut de tot, iar acum se mai vorbește despre plantele-leac, doar din amintiri. De aceea nici nu insistă prea mult pe acest subiect.

Odată pornite la vorbă, aflu că fiecare are o poveste unică, că viața lor nu a fost întotdeauna calmă ca acum. Oamenii din Rușii Munți duc o existență cum foarte puțini dintre noi pot visa.

Oameni gospodari, cu pământuri pe care le respectă, muncindu-le neîntrerupt, oameni cu voință nezdruncinată, mândri de trecutul lor și încrezători în viitor.

Dar la bunăstarea de acum au ajuns în mulți ani de trudă, prin zbucium și cu încredere în Dumnezeu. Cartea vieții lor a fost scrisă…

Ultima soție de veteran de război

Silvia Mognea a vrut să își spună povestea. O poveste cum probabil puțini au auzit. Când, în 1944, soțul ei Vasile Mognea a plecat la război, a lăsat-o acasă cu trei copii mici.

“Aurel avea trei ani, Vasile doi și Neiluc numa trei săptămâni. Când după un an s-o terminat războiul, am primit o telegramă de la armată prin care mi se spunea că Vasile a căzut pe front, în ultima zi de război, undeva într-un loc numit Bobrihuț. Da’ când o venit alții de pe front, am auzit că ar fi căzut la Oarba de Mureș. Doamne, ce greu o fost să nu știu nici măcar încotro să mă îndrept cu fața să spun o rugăciune. Am muncit zi și noapte să îmi cresc copilașii”, ne-a spus tanti Silvia.

Deși atunci avea 26 de ani, nu s-a mai recăsătorit niciodată. Și asta nu pentru că nu ar fi avut cu cine, dar dragostea pentru fostul soț și pentru copiii pe care i-au avut împreună au oprit-o. Trebuia să își crească pruncii fără ca eventualele problemele care ar fi putut apărea de la alt soț și de la alți copii să îi afecteze. Odată gândul bine așezat, a știut ce are de făcut. A muncit încontinuu, ziua pe câmp, noaptea la lumina lămpii de gaz la cusut costume populare. Banii nu erau de ajuns întotdeauna, dar a știut să îi chivernisească în așa fel, încât să nu fie nevoită să ceară. După ce au cresut copiii, cel mai mare dintre ei, Aurel, a plecat la Oarba să vadă dacă nu dă de urma tatălui lor. Nu l-a găsit printre cei 11.000 de eroi de acolo, nu i-a găsit numele nici pe crucile și monumentele din județ. Atunci de abia au luat ca bună înștiințarea armatei. Tatăl lor, ajuns după un an de război, caporal Vasile Mognea, se odihnește într-un loc necunoscut. Dar și-a păstrat în sufletele lor un loc sigur și de neînlocuit. După atâta amar de vreme de atunci, tanti Silvia a ajuns să fie ultima supraviețuitoare soție văduvă de război din comuna Rușii Munți. “După revoluție am început să primesc o pensie de la Organizația văduvelor de război de 1.700.000 de lei și de la Asociația Veteranilor de Război 210.000 de lei. Asta îi toată pensia mea pentru că de la CAP nu primesc nimic. Nu am putut să lucrez la CAP că am avut trei copii de grijit și nu mai aveam timp și pentru normele stabilite de ei. Da’ am lucrat încontinuu că nici noaptea nu-mi stătea capul hodinit pe pernă”, ne-a spus Silvia Mognea.

Acum, la 87 de ani, este plină de vigoare și de poftă de muncă, așa cum era și în tinerețe. Doi dintre copii au plecat la casele lor și în casa părintească a rămas fiul Vasile cu familia lui.

Între tradiție și modernitate

Casa părintească este un fel de a spune, pentru că vechea casă a fost reclădită, mărită, s-a făcut frumoasă. Iar interiorul…, nimic nu amintește că tanti Silvia locuiește într-o casă la țară. De la baia utilată după ultima modă, la mobilele moderne și la arcadele dintre camere, gândul te duce către oraș. Poate singurul lucru care îți amintește de eternitatea satului românesc sunt fețele de masă cusute în chelim. “La fețele astea de masă am muncit în “timpul liber”. Împreună cu soacra mea, am cusut mai mult de 25 de ani, mărgelușe și paiete pe costume populare și pe tot ce moda anilor de atunci o cerea. Cătrințe, zaghii, foceare, cămăși, veste, rochii de seară, gerdane, șiruri de mărgele, poșete, coseam până dimineața la ora trei, pentru că trebuiau onorate comenzile și nu ne puteam face de minune. Din munca asta și din lucrul câmpului se putea trăi. Ne-am făcut casa și am rămas și cu bani. Acuma, nu numai că banii nu mai ajung, dar lumea a început să fugă de muncă”, ne-a spus Aurelia Mognea, nora Silviei.

Satul fără văcar

Fuga de muncă. Nu este o noutate, dar această sintagmă rostită într-un sat ca Rușii Munți pare nelalocul ei. Și totuși așa e. Rușii Munți este poate singurul sat în care oamenii nu vor să își asume responsabilitatea muncii de văcar. Deși cei care au vite, s-au gândit să îl plătească pe potențialul văcar cu un milion de lei pe cap de animal. “Nici primarul care îi un om tare vrednic nu a putut să convingă pe nimeni să fie văcar. Dacă ar avea cincizeci de vite, ar avea un salar de 10 milioane de lei pe lună. Că la pășunat vitele se scot numai cinci sau șase luni pe an. Plus bucate, mălai și brânză. Dar nimeni nu vrea munca asta”, ne-a spus făcând rapid calculele, Aurelia. Și vara a și venit. Am ieșit în soarele torid de amiază și am privit în jur. În curtea curată, se “odihnea” un tractor care are respectabila vârstă de 35 de ani, dar bătrânețea lui nu se observă atunci când rupe din țărână. Puțin mai încolo o pompă de apă, bătrână și ea de aproape 100 de ani. Și ea funcțională. În grajd două vaci adulmecând neliniștite aroma de iarbă proaspătă, iar în curtea lor, găinile sătule făceau băi de soare și de praf. Totul era așa cum trebuie să fie. Dar ziua de lucru nu era încă încheiată pentru membrii familiei Mognea, așa că se impunea o retragere strategică. Am pornit-o către centrul de comună unde pe monumentul eroilor din Rușii Munți căzuți pe fronturile celor două războaie mondiale, am regăsit numele lui Vasile Mognea. De acolo, de unde a căzut, sigur a trimis un gând de dragoste către tânăra lui soție și a chemat-o mai aproape de el. Și ea a răspuns gândului. De foarte mulți ani, Silvia este singura din comună care are grijă de monument. “De primăvara devreme sap și sădesc flori în grădinuța din jurul monumentului. Acuma au înflorit roșcuțele, dar mai târziu o să înflorească crizantemele. Merg aproape zilnic la monument că iarba și buruienile cresc mai repede decât florile. Da’ anii îs tot mai grei și parcă am ajuns să car saci de cucuruz în spinare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mai pot merge încă pe picioare, pentru că el ne iubește și dacă ne mai și încearcă în lumea asta, de dat numai bine ne dă”.

Eugenia KISS