Ultimul țar al Rusiei

Nicolae al II-lea Romanov (1868-1918), ultimul țar al Rusiei (1894-1918), a încercat să guverneze autocratic, dar nu a avut suficientă voință și energie pentru a-și pune în practică intențiile. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie a însemnat începutul sfârșitului pentru dinastia Romanovilor, cei care au condus Imperiul țarist mai bine de trei secole.

Viața de familie a lui Nicolae al II-lea a fost afectată de boala moștenitorului tronului, Alexei, născut în 1904, bolnav de hemofilie: împărăteasa Alice a apelat la puterile tămăduitoare ale călugărului Grigori Rasputin, atrăgându-și criticile clasei conducătoare, indignată de conduita scandaloasă a personajului și de amestecul acestuia în afacerile statului.

În primul deceniu de domnie, Nicolae al II-lea a urmat o politică de modernizare industrială, promovată de primul ministru, S. Witte, puternic dependentă de investițiile străine. Imediat după înscăunare a adoptat legea împotriva beției, „boala rusească”, cum era numită în Europa. Legea era bună, dar beția n-a dispărut, oamenii au început pur și simplu să plătească mai mult pentru vodcă; beau ca de obicei și se ruinau. Nicolae al II-lea a oferit rușilor moneda de aur. Noua monedă rusă, pe care era bătut profilul lui Nicolae, trebuia să ajungă (și a ajuns) la rangul valutelor europene. Bogătașii ruși au început să facă furori în Europa; se cheltuiau averi în restaurantele pariziene, se risipeau moșiile, „morunul rusesc începuse să depună icre de aur”.

Pe Nicolae al II-lea îl tenta acapararea teritoriilor din Manciuria și considera că micuța Japonie nu va îndrăzni niciodată să atace Rusia, dar înfrângerea din războiul cu Japonia (1904-1905) a provocat mișcări revoluționare care l-au constrâns pe țar să facă o serie de concesii din punct de vedere constituțional.

O încercare de regim parlamentar s-a realizat prin înființarea (1906) a unei adunări legislative, Duma, care a fost însă dizolvată de mai multe ori. Guvernul autoritar al primului ministru P.A.Stolîpin (1906-1911) a constituit încercarea cea mai serioasă de salvare a vechiului regim: reforma agrară din 1906 a împroprietărit cu pământ o jumătate de milion de țărani, dar Stolîpin a fost asasinat și agitațiile sociale au sporit.

În acei ani, oprită în expansionismul său în Extremul Orient, Rusia a încercat să ducă o politică de echilibru în Europa; în 1907 a inițiat Tripla Alianță cu Franța și Marea Britanie, dar chestiunea balcanică și susținerea rusă pentru Serbia au agravat raporturile cu Austro-Ungaria.

Finalul domniei

În 1913, s-au împlinit 300 de ani de la instalarea Romanovilor pe tronul Rusiei. În anul marelui jubileu, imperiul se afla într-o situație mai prosperă ca oricând. După reformele lui Stolîpin, a început o ascensiune de neimaginat. Europa părea fascinată de gigantul în devenire. Guvernul Franței l-a trimis în Rusia pe economistul Edmond Teri, care scria (în „Rusia în anul 1914”): „Nici unul dintre popoarele europene nu are asemenea rezultate. Spre mijlocul secolului, Rusia va domina Europa.” Imperiul țarist a cunoscut în acea perioadă și o explozie intelectuală remarcabilă.. Cu toate acestea, țarul suferea din ce în ce mai mult de singurătate.

Nicolae al II-lea nu a avut un rol de prim plan în circumstanțele declanșării primului război mondial, care inițial a generat un avânt de unitate națională, dar care a pus la o probă dură rezistența armatei și poporului rus. În septembrie 1915, Nicolae al II-lea a preluat personal comanda armatei, înlocuindu-l pe respectatul și credinciosul său unchi, marele duce Nicolae.

O serie de numiri greșite în funcții de conducere au discreditat monarhia. Cu puțină vreme înaintea declanșării primului război mondial, Berlinul avertizase că, dacă va fi război, acesta se va sfârși cu o revoluție în Rusia. Înfrângerile de pe front au impus căutarea unor țapi ispășitori. După găsirea unor „spioni evrei”, nemulțumirile au fost canalizate spre familia țarului. Se vorbea despre „sângerosul țar și soția lui nemțoaica, vinovați de trădarea și de vărsarea sângelui poporului rus.”

Ca urmare a insurecției garnizoanei din Petrograd, sprijinită de Dumă și de sovietele de muncitori și soldați, la 15 martie 1917, Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui, marele duce Mihail, care la rândul lui a renunțat la tron. Consemnat în reședința imperială din Å¢arskoe Selo, Nicolae al II-lea a fost transferat în Siberia și apoi trimis de bolșevici la Ekaterinburg, în regiunea Uralilor, unde sovietul local a masacrat întreaga familie a țarului și câțiva dintre servitori acestuia, de teamă că ar fi putut fi eliberat de trupele „albe”. „Corpurile neînsuflețite au fost așezate în groapă și fețele și toate corpurile au fost stropite cu acid sulfuric atât pentru a nu fi recunoscute, cât și pentru a preveni emanarea mirosului de la descompunere… I-am acoperit cu pământ și vreascuri, iar deasupra am pus traverse și am trecut de câteva ori cu mașina peste ele – urmele gropii nu se mai vedeau”, afirma cel care a condus operațiunea în urma căreia ultimul dintre Romanovi a părăsit scena istoriei.

O zi din viața țarului

„La Å¢arskoe Selo existau două palate principale: Ekaterinski (vechiul palat), rezervat marilor dineuri, recepțiilor, ceremoniilor și Aleksandrovski (noul palat), unde împăratul ducea împreună cu ai săi o existență ordonată și patriarhală. Å¢arul se trezea la orele opt dimineața, se ruga, se îmbăia îndelung și își lua micul dejun singur în salonul de palisandru. Dacă împărăteasa se trezea la acea oră, dejuna cu ea, în dormitorul lor. Imediat după aceea se ducea în cabinetul de lucru pentru a primi diferite rapoarte ale miniștrilor imperiului. O dată audiențele terminate, împăratul se plimba în parc împreună cu câinii săi. Apoi gusta din mâncarea obișnuită a escortei: borșci, kașa, kvas care îi erau aduse de un subofițer într-o gamelă închisă. Până la prânz, mai primea câțiva vizitatori de mai mică importanță.

Masa de prânz se servea la ora unu. Alcătuite cu trei zile înainte, de către serviciile mareșalului curții, meniurile erau supuse împărătesei care le aproba sau le modifica după cum voia. Dejunul, la care participau, în majoritatea timpului, câțiva dintre obișnuiții țarului, era alcătuit din patru feluri de mâncare, în afara gustărilor. Nicolae al II-lea se hrănea cumpătat, aprecia mai mult decât orice bucătăria rusească, cerea adesea purcel de lapte cu hrean, nu mânca niciodată icre negre proaspete, deoarece avusese o indigestie gravă în urma unui exces, bea un pahar de vodcă înainte de a trece la masă, iar în timpul mesei prefera vinul de Porto. După masă lucra până la trei și jumătate, se plimba prin parc, iar la orele cinci lua ceaiul cu împărăteasa, frunzărind ziare rusești și străine. Între șase și opt aveau loc audiențele, după care urma cina, formată din cinci feluri. Către ora nouă și jumătate, Nicolae al II-lea se retrăgea din nou în cabinetul lui, mai cerceta câteva dosare, apoi se ducea din nou la împărăteasă și-și terminau seara împreună, discutând sau citindu-i cu voce tare. Bineînțeles, acest program era modificat în zilele cu ceremonii religioase și militare.

Două semne de nenorocire

* În timpul ceremoniei de încoronare, Nicolae al II-lea, de emoție, a rostit prea tare ultima frază a discursului său, privind fix la un bătrân, reprezentantul Adunării Å¢ării. La strigătul țarului, bătrânului, de spaimă, i-a zburat din mâini platoul de aur cu pâine și sare, pe care, după tradiția străbună, reprezentanții Adunării Å¢ării îl pregătiseră să i-l aducă în dar noului țar. Platoul de aur, zăngănind, a alunecat pe podea, pâinea s-a sfărâmat și solnița de aur s-a rostogolit de pe platou. Superstițioșii s-au pronunțat cu tristețe, prevestind durere în domnia ce tocmai începea.

* În 1904, țarina, după ce născuse patru fete, i-a dăruit țarului un băiat. I-au dat numele Alexei, un nume care nu era onorat în familia Romanov. După asasinarea, din ordinul secret al lui Petru cel Mare, a fiului și urmașului său, Alexei, Romanovii evitau să pună acest nume succesorului la tron. Exista o legendă despre blestemele adresate neamului Romanov de către principele Alexei, înainte de a fi omorât.

Sfârșitul Romanovilor

În noaptea de 16/17 iulie 1918, a avut loc execuția ultimului țar al Rusiei. La miezul nopții, bolșevicii i-au trezit pe Nicolae al II-lea, întreaga familie a acestuia, doctorul familiei imperiale, slujnica și doi servitori. Toți au fost duși într-o încăpere de le demisolul Casei Ipatiev. Å¢arul și succesorul său erau îmbrăcați în tunici și cu chipiuri pe cap. Å¢arinele și fiicele erau în rochii, fără alte haine deasupra. În camera în care s-a petrecut execuția au mai intrat Iacov Iurovski, șeful comandoului morții, adjunctul lui, doi inși de la Ceka și șapte letoni. Familia țarului a fost aranjată ca și când ar fi urmat să li se facă o fotografie. „Detașamentului i-a fost indicat din timp cine în cine să tragă și li s-a ordonat să țintească direct în inimă, pentru a evita scurgerea unei cantități mari de sânge și ca totul să se termine cât mai repede”, nota Iurovski într-un raport ulterior. Iurovski a fost cel care l-a împușcat pe țar. „Sângele curgea șiroaie… succesorul era încă în viață – gemea. De el s-a apropiat Iurovski și de două-trei ori l-a împușcat drept în față. Succesorul a amuțit. Tabloul mi-a provocat greață. Cadavrele au fost apoi duse la camion cu tărgi făcute din cearșafuri întinse pe halubele luate de la săniile ce stăteau în curte (…) Sângele din cameră și din curte a fost curățat. La ora trei noaptea, torul a fost terminat”, nota un martor al masacrului. Cadavrele au fost încărcate în două camioane, alături de trei butoaie, unul cu benzină și două cu acid sulfuric, și transportate la o mină de lângă satul Koptiaki. Corpurile celor omorâți au fost tăiate cu topoarele, stropite cu benzină și acid sulfuric și arse pe ruguri care au fost descoperite după mai mulți ani în apropierea minei.

O familie aparent rusească

Tatăl lui Nicolae al II-lea, Alexandru al III-lea, atât după chip, cât și după obiceiuri era un moșier tipic rus, care adora tot ce era rusesc. Mama lui Nicolae era principesa daneză Dagmara (Maria Fedorovna, sub numele de țarină), fiica reginei Danemarcei. Bunica lui din partea mamei era numită „soacra întregii Europe”: nenumăratele sale fiice, fii și nepoți au înrudit între ele aproape toate casele regale, unificând în acest mod nostim continentul, din Marea Britanie până în Grecia. Soția ultimului țar al Rusiei a fost Alice de Hessen, o nepoată după mamă a reginei Victoria a Angliei).

Ioan BOTIȘ