Un fost securist se destăinuie

Născut în 1920, în comuna Roșiești, județul Vaslui, Gheorghe Diaconașu a intrat la 19 ani, ca voluntar, în Marina Regală. Sfârșitul celui
de-al doilea război mondial l-a găsit tot la Marină. Absolvent al Școlii de Arte Grafice din București și calificat în meseria de desenator litograf, a încercat să-și găsească de lucru în București în meseria în care se calificase. N-a găsit acolo și a plecat la Cluj. Pentru scurt timp a lucrat în meserie, apoi atelierul s-a desființat, iar la recomandarea unui prieten din armată, ajuns într-o funcție de răspundere în P.C.R. la Cluj. A intrat în Poliție. “Erau vremuri grele. Locuri de muncă nu prea se găseau. Comuniștii încercau să-și subordoneze toate instituțiile. Nu aveam antecedente penale, nu făcusem politică până  atunci și eram dintr-o familie modestă. Așa am ajuns în Poliție. N-aveam de unde să știu ce mă așteaptă. Am fost repartizat ca agent de Poliție la Serviciul judiciar din Târgu Mureș. La acel serviciu am lucrat din 1947 până în 1949. În 1949 am fost avansat la gradul de plutonier-major și am fost repartizat la Secția anchete din Securitate. Eram în echipă cu Emil Simonis, maior, Alexandru Buday, căpitan și Brassay Judith, dactilografă. Așa am ajuns să-i cunosc pe acești oameni și să fiu martor la ceea ce făceau ei în timpul anchetelor. De aici mi s-au tras toate necazurile pe care le-am avut mai târziu. Și nu puține.”

“Nu ai ură de
clasă, tovarășe !”

“La anchetele făcute de Securitate, luam parte cu toată echipa. N-am mai suportat să văd ceea ce se întâmpla. Simonis se lua parcă la întrecere cu Buday. Care bate mai mult și mai rău. Care reușește să inventeze chinuri mai cumplite pentru cei anchetați. Eu eram – așa cum sunt toți în familia mea – un om cu credință în Dumnezeu. Îmi făceam de lucru și ieșeam afară când începeau bătăile pe care le dădeau anchetatorii. Nu puteam să bat. N-aveam sufletul să fac așa ceva. La scurt timp, mi s-a dat muncă de birou. Eu constituiam dosarele, luam declarațiile, făceam înregistrăriÂ…Cei care au trecut prin anchetele Securității în perioada aceea, știu acest lucru. Ironia sorții : mai târziu, am ajuns “coleg” cu unii dintre anchetați, la Canal, unde am ispășit doi ani. Am avut serioase probleme din cauza atitudinii mele încă de la început. Într-o zi, Simonis mi-a spus: “Tovarășe, dușmanul de clasă nu doarme. El e peste tot. Trebuie să fim vigilenți. Iar când îl prindem trebuie să-l distrugem psihic, dar mai ales fizic.” Într-o altă zi, Șeful Securității din Târgu Mureș, Mihaly Sandor, fiul unui ceaprazar de aici, mi-a zis și el : “Ești conștiincios, ești serios, dar nu ai ură de clasăÂ… și ești naționalist.” N-am înțeles atunci ce a vrut să spună. Am înțeles mai târziu.”

“Azi nu batem
nimic ?”

“Ehipa de bătăuși a Securității a fost întregită cu un nou membru, Ioan Dula. Acesta “inventase” un așa-zis scaun electric. Era un scaun metalic la care conectase curent electric. În timp ce ancheta pe cineva, la un anumit moment făcea semn dactilografei care apăsa pe un buton, situat sub biroul ei. Așa începea chinul celui anchetat. Când îl lăsa Dula, îl luau Simonis și Buday. Dactilografa, Brassay Judith, era însă un caz aparte. Cred că un caz medical. Avea o plăcere nebună să-și bată joc de oameni. De multe ori, dimineața, când venea la birou îl întreba pe Simonis : “Șefule, azi nu batem nimic ?” Cei ce au trecut prin anchete, nu o vor uita niciodată. Ea este cea care participa la bătăi cu o plăcere sadică, lovindu-i pe cei anchetați peste testicole cu un creion. Prin ’60 a dispărut din Târgu Mureș. N-am mai auzit nimic despre ea, nu știu dacă mai trăiește sau dacă a murit. Ceilalți anchetatori au murit de mult. Mai trăiesc însă dintre cei anchetați de ei. Ei sunt cei care au depus mărturie după 1990 în favoarea mea, ajungând astfel să fiu primit în rândurile membrilor Asociației Foștilor Deținuți Politici din Târgu

Mureș.”
Promovat Â…și arestat

“În iunie 1949 au fost arestați un grup de 31 de elevi de la liceele din Târgu Mureș. De la Papiu, Comercial, Agricol și Industrial. Au fost acuzați de constituirea unei organizații ilegale anticomuniste, judecați și condamnați la diferite termene. La doi dintre ei, Liviu Bârsan – 16 ani, devenit mai târziu un cunoscut avocat aici, în oraș, și Nicolae Moldovan – 14 ani, le-am transmis bilete și mâncare de la părinți, pe timpul cât s-au aflat în arestul Securității. Am făcut acest lucru din omenieÂ…era ceva firescÂ…Erau niște bieți copii. Atunci nu s-a aflat. Avea să se afle mai târziu. Pe data de 23 august 1950, am fost avansat la excepțional la gradul de sublocotenent și promovat în funcția de Șef al Raionului de Securitate Jibou-Zalău. M-am mutat cu părinții și soția la Jibou. N-am apucat să lucrez prea mult ; pe 11 iunie același an, a venit o comisie de la București, care m-a exclus din partid, m-au arestat și m-au depus în arestul Securității de la Cluj. Acolo mi s-au rupt epoleții și am fost băgat în celulă. Am fost apoi anchetat și condamnat. Acuzația : favorizarea infractorului politic. Se aflase ce făcusem pentru cei doi copii la Târgu Mureș. A urmat apoi CanalulÂ… doi ani bătuți pe muchie. Acolo i-am întâlnit pe mulți dintre cei ce trecuseră prin anchetele de la Târgu Mureș. S-au purtat cu mine extraordinar de frumos. Și asta pentru că-mi păstrasem condiția de om. Am pierdut doi ani din viață, dar am câștigat o sumedenie de prieteniÂ…suntem însă din ce în ce mai puțini. Timpul e dușmanul nostru.”

Gheorge Diaconașu este unul dintre puținii oameni care s-au aflat “de cealaltă parte” fără a înceta să rămână om cu adevărat. Iar atitudinea lui merită apreciată cu atât mai mult cu cât vede tot ceea ce a făcut ca pe un lucru normal, firesc.