Un maghiar la Palatul Elysée

Peste mai puțin de trei ani, țările est-europene vor avea la Paris un apărător de prim rang al intereselor lor: cel care este considerat de pe acum viitorul președinte al Franței – Nicolas Sarkozy -, vorbitor fluent de limbă maghiară și fin cunoscător al realităților din această parte a continentului. Toate sondajele de opinie arată că Sarkozy, urmașul nobilului ungar Pal Sarközy de Nagy-Bocsa, este, de departe, cel mai popular om politic francez al momentului. “Sarkomania” a cuprins toată țara. Imaginea carismaticului politican a devenit atât de familiară pe ecranele televizoarelor, încât jurnaliștii cu simpatii de stânga au propus “o zi fără Sarkozy” pe canalele mass-media. Fără succes însă. Se pare că avalanșa Sarkozy nu mai poate fi oprită de nimic. Nici măcar de faptul că, în mod normal, postura de fiu de imigrant ar fi trebuit să reprezinte un handicap major pe scena atât de tradiționalistă a politicii franceze.
Obsesia paternă
Tatăl lui Nicolas, aristocratul Pal Sarközy de Nagy-Bocsa, s-a născut în 1928, la Budapesta. Ruinat de regimul comunist instaurat de Stalin imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, tânărul nobil maghiar a fugit în Austria. Aici, Pal Sarközy, o fire foarte aventuroasă, intră în rândurile Legiunii Străine. Chiar înainte de a fi trimis în războiul colonial din Vietnam, obține din partea unui doctor “binevoitor” un certificat medical prin care este lăsat la vatră. În decembrie 1948, Sarközy ajunge la Paris, unde se căsătorește doi ani mai târziu cu Andrée Mallah, studentă la drept

și fiica unui chirurg evreu. Andrée va aduce pe lume trei băieți: Guillaume, François și Nicolas, acesta din urmă născut la 28 ianuarie 1955, la Paris.
Micuțul Nicolas nu va apuca însă să se bucure prea mult de prezența tatălui. Acesta o va părăsi pe Andrée și va duce o viață aventuroasă, presărată cu încă trei mariaje. Rămasă singură, Andrée își reia studiile și va locui cu cei trei copii într-un hotel particular din Monceau, proprietatea tatălui ei. Lipsit de ocrotirea paternă, Nicolas își va petrece cea mai mare parte a copilăriei în fața televizorului. Prietenii săi spun că Nicolas a resimțit absența tatălui mult mai mult decât Guillaume și François. Avocatul Jean-Marie ChaussonniÄre, fost coleg de liceu, își amintește că tânărul Sarkozy “era foarte revoltat de comportamentul lui Paul, care trăia în opulență, dar nu le oferea nici un sprijin”. Atitudinea cinică a tatălui va lăsa o puternică amprentă asupra lui Nicolas. De altfel, într-un interviu televizat, Sarkozy a recunoscut că umilințele îndurate în copilărie și adolescență i-au modelat caracterul. Unul dintre apropiații săi i-a făcut următoarea “radiografie” interioară: “Motoarele sale sunt ambiția, setea de a epata lumea, un soi de dorință viscerală de a se revanșa asupra speciei umane. Este înfometat de adulație și putere”. Cea mai bună dovadă în acest sens este ascensiunea fulgerătoare a lui Sarkozy în lumea politicii. A devenit primar la 28 de ani, deputat la 34 și ministru la 38 de ani, fără să-și ascundă niciodată dorința de a conduce țara de la Palatul Elysée.
Tânărul lup
Încă de la vârsta de 13 ani, în mai 1968, tânărul Sarkozy, având deja simpatii de dreapta, mărșăluiește alături de susținătorii președintelui Charles de Gaulle, aprig contestat de mișcarea studențească. Își începe studiile superioare la Facultatea de Științe Politice, dar renunță după doi ani, în favoarea avocaturii. La 20 de ani, în timp ce ia cuvântul la un miting al tinerilor conservatori din orașul Nisa, este remarcat de premierul Jacques Chirac, care îl ia sub aripa sa ocrotitoare. În 1983, își face intrarea pe scena politică franceză printr-o lovitură îndrăzneață, tipică stilului său furtunos, care îi va aduce de-a lungul timpul inamici implacabili. La acea vreme, Sarkozy era consilier al primăriei din Neuilly (suburbie elegantă a Parisului), fiind bine înfipt în anturajul senatorului Charles Pasqua, unul dintre liderii partidului Adunarea pentru Republică. Moartea neașteptată a primarului din Neuilly va fi momentul lansării lui Sarkozy. În mod normal, înlocuitorul edilului-șef ar fi trebuit să fie chiar Charles Pasqua, dar acesta era internat la spital, pentru o operație. Spre stupefacția echipei lui Pasqua, Sarkozy s-a autopropus pentru postul de primar. La vremea când puternicul senator ieșea de sub efectul anestezicelor, Sarkozy sedusese deja suficienți locuitori din Neuilly pentru a fi ales primarul localității. Năucit de trădarea lui Sarkozy, Pasqua a  făcut o criză de nervi. În schimb, partenerul său la șefia Adunării pentru Republică, Jacques Chirac, a comentat cu cinism: “În branșa noastră, fiecare îl trădează pe fiecare”, și l-a “adoptat” pe Sarkozy în echipa sa, gest pe care, ulterior, îl va regreta de nenumărate ori.
Super copoiul Franței
Primul post guvernamental al lui Sarkozy a fost cel de ministru al bugetului, între 1993 și 1995, în timpul cabinetului Balladur. În această perioadă s-a înregistrat și prima ciocnire cu Jacques Chirac. Nemulțumit de faptul că Sarkozy a sprijinit candidatura la președinție a lui Balladur, în loc să-l susțină pe el, Chirac l-a eliminat din guvern, în momentul în care a ajuns la Elysee, în 1995. Rivalitatea a continuat, deși cei doi făceau parte din același partid politic. Însă, după ce Adunarea pentru Republică a pierdut alegerile parlamentare din 1997, Chirac nu și-a mai putut permite să ignore magnetismul politic al lui Sarkozy și i-a cerut sprijinul pentru câștigarea alegerilor din 2002. Prestația strălucitoare a lui Sarkozy a fost răsplătită cu funcția de ministru de interne. O dată ajuns “polițistul numărul unu” al Franței, “Sarko” s-a dezlănțuit. Pentru a rezolva problema siguranței pe străzi el a suplimentat cu 15.000 numărul jandarmilor și i-a trimis pe toți polițiștii pe teren. Rezultatul? Numărul crimelor a scăzut dramatic, iar prostituatele au dispărut de pe trotuare. De asemenea, numărul accidentelor rutiere s-a redus semnificativ, în condițiile în care Franța ocupa locul trei în lume la acest capitol, deși beneficiază de cele mai bune șosele și mașini din Europa. Totuși, Sarkozy a fost foarte grijuliu să nu joace doar pe cartea durității, iar opinia publică i-a apreciat suplețea tactică. Spre exemplu, a luat măsuri pentru integrarea comunităților de imigranți și a desființat  “pedeapsa dublă”, sub incidența căreia un condamnat de origine străină era obligat să se întoarcă în țara sa de origine după ispășirea pedepsei. În același timp, a sancționat fără ezitare excesele imigranților. Astfel, a refuzat cererea ca femeile musulmane să apară înfășurate în voal în pozele din buletinele de identitate și i-a amenințat cu expulzarea pe clericii islamici care incită la violență sau la încălcarea legii franceze.
Groparul lui Le Pen
Sarkozy a adoptat o tactică identică după ce a fost transferat la conducerea Ministerului de Finanțe. Admirator al rigorilor capitaliste de tip anglo-saxon, el nu s-a sfiit să refuze dezmebrarea gigantului industrial Alstom, în ciuda rezultatelor catastrofale înregistrate de această companie. Concomitent, a reușit să echilibreze bugetul Franței și a obținut reducerea prețurilor practicate de supermarketuri. Corolarul activității sale publice l-a reprezentat demolarea politicianului extremist, Jean-Marie Le Pen. În cadrul unei confruntări televizate, Sarkozy l-a redus la tăcere pe LePen, adeptul interzicerii imigrației, cu o replică fără drept de apel: “Conform legii naționalității pe care o solicitați, eu nu aș fi putut niciodată să dobândesc cetățenia franceză”.
Înger sau demon?
Practic, la această oră, Sarkozy are Franța la picioarele sale. Mai ales în ultimul an, el a reușit să dea impresia că poate conduce țara de unul singur și că nu există nici o problemă pe care să nu o poată rezolva. Criticii susțin însă că Sarkozy este mai degrabă un succes de “public relations” decât o stea a politicii. De altfel, fostul primar din Neuilly a avut mult timp o imagine negativă. “Obsedat mereu să ajungă în vârf”, “Oportunist gata să-și schimbe părerile în funcție de rezultatele sondajelor de opinie”, “Trădător, pregătit în orice clipă să-și omoare părinții politici”, sunt doar câteva din acuzele care i se aduc. Cu toate acestea, Sarkozy a reușit în mare măsură să șteargă această imagine.
Analiștii consideră că, marele atuu al lui Sarkozy în ochii opiniei publice este deosebirea față reprezentanții tipici ai clasei politice franceze. Sarkozy seduce pentru că este “extraordinar”: nu provine din Școala Națională de Administrație, pepiniera liderilor politici; nu este produsul nici uneia din universitățile care oferă un lustru elitist; nu este fiul unuia din granzii politicii franceze, nici măcar al unui ministru sau senator.
Într-o țară în care se pune mare preț pe adâncimea rădăcinilor genealogice, Sarkozy se situează la polul opus. Într-o singură generație, el a făcut saltul de la statutul de fiu de imigrant la cel de ministru al Republicii franceze. Sarkozy nu numai că nu ascunde acest fapt, dar îl și accentuează, speculând faptul că francezilor le plac cei care vorbesc pe șleau.
Marea provocare
La sfârșitul lunii trecute, copilul teribil al politicii franceze i-a aruncat mănușa lui Chirac, anunțându-și oficial candidatura la alegerile prezidențiale din 2007. Sarkozy a tras în fostul său protector din toate pozițiile. A declarat că, la fel ca și omologii lor americani, președinții francezi nu ar trebui să dețină mai mult de două mandate; că figurile publice care “au dat tot ce aveau” ar trebui să se retragă. Prin această ultimă afirmație, Sarkozy nu s-a sfiit să speculeze temerile francezilor conform cărora Chirac, în vârstă de 71 de ani, ar putea sfârși ca Mitterand, ai cărui ultimi ani la Elysee au fost măcinați de infirmități. Declarațiile-șoc au fost făcute după ce Sarkozy a fost ales cu o majoritate zdrobitoare de voturi – 85,1 la sută – la șefia Uniunii pentru Mișcare Populară (UMP), urmașul direct al formațiunii înființate de Jacques Chirac în 1976. Ascensiunea lui Sarkozy la conducerea partidului a fost consecința unui pact încheiat la începutul lunii noiembrie cu Chirac. Acesta din urmă a consimțit să nu blocheze candidatura lui Sarkozy la șefia UMP, în timp ce rivalul său a fost de acord să părăsească guvernul.
Ambii politicieni au avut de câștigat de pe urma târgului. Pentru Chirac, plecarea lui Sarkozy a însemnat o reafirmare a autorității personale. Nu mai departe decât în luna iulie,  președintele declarase că va concedia orice ministru care ar  deveni șef al partidului de guvernământ, deoarece un asemenea lucru ar submina autoritatea premierului.
La rândul său, Sarkozy a pus mâna pe mașinăria de război electoral a președintelui, proiectată inițial pentru a deveni platforma de lansare a lui Alain Juppé, succesorul ales de Chirac.
Zarurile au fost
aruncate
Imediat după victorie, Sarkozy s-a autoproclamat omul schimbării și al reunificării, într-un discurs demn de un Napoleon al secolului 21: “Sunt gata să devin purtătorul energiilor voastre. Sunt pregătit, pentru că în adâncul meu știu că Franța nu se mai teme de schimbare, ci o așteaptă, iar noi suntem cei care vom întruchipa această schimbare”.
Observatorii politici consideră că există un singur obstacol în calea realizării ambițiilor prezidențiale ale liderului UMP: absența din primul plan al vieții politice. Atât timp cât a fost în guvern, deținând cele mai grele posturi ministeriale – interne și de finanțe – Sarkozy a impresionat opinia publică prin stilul său de lucru hiperactiv, dublat de rezultate pe măsură.” SuperSarko” a dat lovituri grele drogurilor, crimelor și terorismului și a relansat economia. Ca șef de partid, el nu va mai putea impresiona electoratul cu isprăvi similare. Vestea bună este că 66 la sută dintre francezi nu-l mai doresc pe Chirac la Palatul Elysée, iar Sarkozy se bucură de cea mai înaltă cotă de popularitate dintre toți politicienii francezi. Dacă va reuși să-și păstreze mâinile curate până în 2007, victoria va fi doar o formalitate.

Cugetări marca Sarkozy:
“Politicienii francezi sunt acel gen de oameni care cred că, din moment ce este imposibil că rezolvi toate problemele, nu mai trebuie să faci nimic”.
“Intelectualii francezi văd problemele săracilor doar atunci când trec pe lângă aceștia, la bordul unor limuzine luxoase”.
“Visez la președinția Franței chiar și atunci când mă bărbieresc. Și nu numai atunci”.

Eșecuri politice:

În ’95, l-a susținut pe Balladur, dar Chirac a fost cel ales.
În 1999, a fost nevoit să abandoneze cursa pentru preluarea șefiei partidului, după ce candidații acestuia au avut o prestație dezastruoasă la alegerile europene.
După alegerile prezidențiale din 2002 și după alegerile regionale din acest an, a crezut că va fi numit prim-ministru. De fiecare dată Chirac l-a refuzat, în favoarea lui Jean-Pierre Raffarin