Un Yom Kippur pentru Zev
1945. Cel mai crunt razboi din istoria omenirii tocmai se sfârsea. Evreii transilvaneni ce nu au pierit prin lagarele de concentrare naziste se întorceau acasa. Aici însa nu îi astepta mai nimic, în afara poate de teribila ocupatie ruseasca. Un tânar evreu de 19 ani, Eliezer Benjamin, se hotaraste sa paraseasca satul natal, Apalina (astazi o suburbie a Reghinului), pentru a ajunge în Israel. În 2003, nepotul acelui tânar, Zev Neumann, reface drumul si povestea bunicului sau…
Zev are 23 de ani si studiaza franceza si engleza la Paris. Înca de mic, bunicul sau obisnuia sa îi vorbeasca despre locurile lui natale, despre un tinut îndepartat si necunoscut în care si-a trait adolescenta. Fascinat de cuvintele bunicului sau, Zev decide sa descopere locul de unde acesta a plecat în lumea larga în 1945. În acel an, supravietuitorii Holocaustului se întorceau acasa. Eliezer Benjamin a scapat de camerele de gazare, însa nu si de groaznicele batalioane de munca silnica, care se mutau o data cu linia frontului. Viata de acasa nu îi oferea mai nimic. Socul pe care l-a suferit, dupa pierderea unei mari parti a familiei nu putea fi trecut asa de usor. Eliezer era înca chinuit de amintirea acelei nopti în care patronul la care lucra ca si croitor i-a dat bani, un cal si o caruta pentru a fugi împreuna cu familia din calea persecutiilor fasciste. Omul stia de planul soldatilor hortisti, de a intra în casele evreilor, de a-i ridica si de a-i duce spre o destinatie necunoscuta. Celor din familie nu le-a venit sa creada si au ramas. Din nefericire, putini dintre ei au mai apucat sa vada sfârsitul razboiului. Cei mai multi au pierit la Auschwitz.
Spre Pamântul Fagaduintei
În acele vremuri, nu era tocmai usor sa ajungi în Israel, un stat ce urma sa fie înfiintat oficial în 1948 si care atunci se afla sub protectorat britanic. Eliezer Benjamin a plecat mai întâi spre Belgia, de unde spera sa poata ajunge mai usor în Tara Sfânta. Implicat într-o încaierare de strada, a înjunghiat pe cineva si a fost închis timp de câteva luni. Mai apoi reuseste sa se îmbarce pe un vas cu directia Israel, care este însa interceptat în largul coastelor Ciprului. Tânarul evreu este încarcerat timp de un an pe insula însa reuseste sa evadeze si sa ajunga acolo unde îsi dorea. Era anul 1947. Îndata ce a ajuns, a încercat sa îsi gaseasca de lucru si, dupa un stagiu militar de trei ani începe sa lucreze în constructii. Mai apoi si-a întemeiat o familie si a încercat sa îsi faureasca fericirea în patria sa de adoptie. A refuzat sa se mai întoarca în tara în care s-a nascut, fiind oripilat de imaginea fratelui ucis de soldatii hortisti, însa i-a povestit nepotului sau despre locurile sale de obârsie.
Povestea merge mai departe
Zev are 23 de ani si este student. “A fi student este un mod onorabil de a nu face nimic” spune el în gluma despre ocupatia lui actuala. Preocuparea sa pentru literatura franceza si engleza în special, si cea universala, în general, este însa evidenta. Se pregateste sa realizeze un studiu asupra poeziei si literaturii evreiesti din diaspora si, mai nou, e interesat de istoria familiei sale. Pentru a-si potoli curiozitatea a plecat spre locurile despre care i-a povestit bunicul sau. A ajuns la Reghin, dupa câteva peripetii, si a gasit cu greu cartierul Apalina, care pe vremea razboiului era o comuna separata de oras. Cu ajutorul câtorva localnici a reusit sa stea de vorba si cu un batrân care l-a cunoscut pe bunicul sau. A vazut locul în care s-a aflat casa stramosilor sai si a poposit câteva ore, rememorând vorbele bunicului sau. Pentru ca în Reghin nu mai exista sinagoga, a venit la Târgu Mures si s-a rugat câteva minute pentru evreii morti în lagarele de concentrare.
Lui Zev i-a placut în România. Pe lânga Târgu Mures, a vizitat Miercurea Ciuc, Cluj si Oradea si e sigur ca se va întoarce la vara. Bunicului sau nu îi va spune nimic altceva decât ceea ce a vazut si ceea ce a simtit. Atât. Nespusa va ramâne doar suferinta evreilor ce au trait pe aceste meleaguri. Cuvintele nu vor fi niciodata de ajuns pentru a o exprima.



