Unchiul Sam ia apă
După atâtea filme cu buget astronomic despre dezastrele care lovesc lumea, dar mai ales mirificele metropole americane, m-aș fi așteptat ca un uragan anunțat din timp să fie doar o briză supărătoare. Katrina a scos la iveală însă o dezorganizare crasă, cu lipsuri acute, chiar și în “țara tuturor posibilităților”. La fel ca în luna septembrie a lui 2001, americanii nu se mai simt invincibili. Acum primesc ajutor de la state ca Venezuela, iar primarul genial al New Orleans-ului a ajuns vedetă pe CNN. Bush este la fel de depășit de situație ca și Tăriceanu.
Normal, o comparație între inundațiile din România și dezastrul din State este inevitabilă, fie și numai din cauza mării din New Orleans, atât de asemănătoare cu marea din Moldova sau Banat. În plus, asemănarea dintre autoritățile lor și ale noastre este izbitoare. Nu credeam vreodată că o să am argumente să-l compar pe Bush cu Băsescu sau Tăriceanu. Într-adevăr, Bush pare mai credibil în cizme, chiar și de călărie, în timp ce Tăriceanu nu pare. Nicicum. În timpul inundațiilor din Moldova ne-am dat seama că amploarea inundațiilor a fost pusă în umbră, în mintea Puterii, de anticipate. Oare la Washington ce s-a întâmplat? Pentru că e greu de crezut că dacă România a avut o zi la dispoziție să evacueze persoanele din zonele expuse pericolului apelor, America nu s-a descurcat în câteva zile. În plus, românii au reușit să trimită măcar apă minerală și pâine într-o zi. Unii americani încă așteptau vineri o urmă de umanitate, chiar dacă Katrina distrusese visul american luni.
Câteva coordonate umane au rămas la fel. Dacă la noi sătenii sinistrați stăteau la o țuică în apă până la genunchi în timp ce armata le săpa șanțurile, la ei s-au organizat în găști ca să fure mai ușor. Tot respectul pentru americanii de rând care au donat în neștire, la fel ca românii. La fel pentru presă, care a reușit să atragă atenția unui președinte care nu simte încă dușul rece al Katrinei. Probabil că pasiunea lui Clinton pentru orice este feminin le-ar fi fost mai de ajutor americanilor. Bush rămâne la pasiunea lui, războiul dus departe de casă, pe cheltuiala altora, în interesul lui, iubitor de petrol. Iar imaginile vorbesc de la sine. Ai lor militari salvează oamenii de pe elicopter. Ca ai noștri. Probabil că majoritatea americanilor credeau că asta se întâmplă doar în filmele alea cu buget incredibil. Și noi credeam la fel.
Și dacă mulți realizează din nou că nu sunt intangibili, primarul din Nerw Orleans dă dovada că există și americani cu capul pe umeri. Ray Nagin, un primar de culoare în capitala muzicii jazz, dă clasă printr-un limbaj al omului de rând și îl trage de urechi pe Bush. Într-un discurs cenzurat cu beep-urile de rigoare de CNN, primarul a reclamat, fără jenă, indiferența celor din jur. Să vezi că America nu are destule autobuze ca să evacueze un oraș, că nu are destui militari ca oamenii, rămași și așa fără casă, să poată dormi liniștiți în adăposturi, creează sentimente contradictorii. Ar trebui să fim bucuroși că la noi, de bine de rău, lucrurile s-au rezolvat mai repede? Sau să fim îngrijorați că un uragan cu savoare de femeie enervată la culme poate doborî cea mai puternică țară a lumii? Sau că un primar de culoare, care nu are încă 50 de ani, dă dovada că albii nu pot să sară?
Corina ALBOTA
