Unde sunt cavalerii de altă dată ?
Dăm impresia că ne zbatem, că ne şiroiesc sudorile de efort, că nu mai prididim de preocuparea de a fi europeni. Acesta este azimutul nostru, fie că ştim sau că nu ştim ce înseamnă. Este „cool” să afişezi un aer de european. Dar, în toată această vâltoare, ne punem, oare, problema că –întâi de toate- trebuie să învăţăm să fim oameni ? Că nu putem fi şi europeni şi rebuturi în acelaşi timp ? Că trebuie să lăsăm deoparte laşitatea şi linguşeala balcanică, făţărnicia şi prea deasa unduire a coloanei ?
Când le-am dat copiilor noştri ultima lecţie de verticalitate ? Când am renunţat să credem că banul le înnobilează sufletul ?
Când am avut curajul să ne contrazicem şeful care susţinea o idee imbecilă, dintr-o prostie cultivată sau dintr-o nepermisă indiferenţă ?
Când, ca şefi, am avut tăria de a ne înţelege subalternii şi de a lăsa baltă fizionomia ce-i face să tremure ori de câte ori dau ochii cu noi ?
Când am părăsit aroganţa atotştiutoare, redevenind oameni ?
Când am ţinut alături de cel aflat la necaz, de cel oropsit pe nedrept, de cel căzut în dizgraţiile mai marilor noştri ? Când i-am întins o mână pentru a-i da sprijin şi aer ?
Când am încetat să ne orientăm după cum bate vântul şi în spate să bârfim fără oprire ?
Când ne-am promis să nu ne degradăm ? Să nu-i mai zâmbim celui ce ne este alături, ştiind că nu peste mult timp, licheaua din noi îl va trăda ? Când am sfârşit să vrem a fi Iuda ?
Când am făcut ultima oară unul dintre aceste lucruri ? Când ?
Noi n-avem răspuns, dar vrem să intrăm în Europa. Ba mai mult, privim această necesară etapă ca mersul la piaţă. Avem şi curajul să ne exprimăm opiniile incoerente. Citeam într-un cotidian, acum câteva zile, ce înseamnă pentru un om al legii legătura cu bătrânul continent. „Noi intrăm în Europa, noi intrăm în NATO, intrăm în tot felul de chestii din astea, aşa fac şi domnii din ţările ăstea.” Dacă mai adăugăm că autorul acestei cugetări are dreptul de a lua şi de a da libertatea, orice comentariu este de prisos. Totuşi, pentru liniştea cititorilor, îi asigur din propria experienţă (care nu este una sumară şi nici una superificală) că domnii din ţările ălea nu fac deloc aşa. Dacă ar face, nu s-ar mai putea numi domni. Iar acolo cavalerismul persistă. Onoarea şi viaţa nu se pierd decât o singură dată.
Mi-e dor de cavalerii Evului Mediu. De înfruntările lor directe. De turnirurile lor. De curajul de a-şi privi adversarul. De nobleţea cu care îi ofereau şansa de a se apăra. De verticalitatea cu care-şi savurau victoria sau cu care-şi trăiau înfrângerea. De puterea privirii lor. M-aş simţi oricând onorată să fiu alături de ei. Aş accepta oricând lupta deschisă. Pentru că asemenea oameni au în sânge demnitatea. Izbânda sau nereuşita m-ar onora deopotrivă. Pentru că am avut în faţă un cavaler.
Mi-a fost dor de cavalerii Evului Mediu şi atunci când marii bărbaţi ai ţării s-au năpustit fără motiv asupra mea, cu ură, rând pe rând, în momente în care, de după zidurile Rahovei replicile mele nu puteau răzbate. Poate doar voinţa mea de a fi, de a lupta. Iar dacă n-aţi simţit-o, domnilor, să ştiţi că am acceptat provocarea. Dar eu –spre deosebire de dumneavoastră- voi păstra în confruntare, demnitatea cavalerilor de altă dată. Pentru că ea nu va putea fi niciodată doborâtă de meandrele laşităţii.
