Urechi lungi, da’ betege

Pe lângă importanta funcție fiziologică (pe care o exersăm clipă de clipă), urechile îndeplinesc, desigur, și una estetică. Si nu una de ici, de colo, ci chiar una grea pentru imaginea individului. Cum ar arăta o față (de lună plină ori prelungă ori pătrățoasă) fără de urechi? Sau, cum ar arăta aceeași față cu niște urechi vădit clăpăuge, atârnând peste figură? Ori cu niște imense urechi de măgar, fremătând cu rost și fără rost, la orice stimul extern? (Asemănările cu realitatea sunt excluse, ca regulă, doar pentru prima ipoteză – cea cu lipsa urechilor.) Faptul că urechile trebuie să se afle la locul lor și să aibă o dimensiune decentă este confirmat și de înțelepciunea populară. Stim cu toții că “a fi într-o ureche” e de rău. De aceea, ne pipăim din când în când pentru a ne asigura că încă avem două…

Si, totuși, uite că justiției noastre i s-au tăiat urechile. Clăpăuge ori de măgar, în sfârșit, nu-s! După restructurări operate cu gingășie de fosta ministră (care, printr-o inexplicabilă inspirație, a numit la șefia serviciului cu pricina, adică SIPA, pe nimeni altul decât pe dl. Ureche), după așteptări (odată cu schimbarea garniturii ministeriale), iată că ziua a venit. SIPA e pe ducă! De-a binelea! Cu prapori și parastas. A scris și la televizor! Ca să nu vă pierdeți vremea cu decodificarea ori ca să nu cădeți în supoziții contra naturii, vă spunem dintre început că “P”-ul din titlul serviciului întru pomenire vrea să vină de la protecție. Numai că, vedeți dvs., noi, cei din interiorul sistemului, n-am auzit de magistrați protejați de respectivul serviciu. Nici în ce-i privește pe colegi, nici în ce ne privește. Nu e lipsit de importanță să deconspirăm faptul că SIPA era un serviciu generos cu pozițiile ocupate în statul de funcții. De pildă, numai la penitenciarul nostru figurează vreo 5 ofițeri și subofițeri cu rol de protectori ai cadrelor de la pușcărie și ai “cadrelor” din instanță. Câți vor fi fiind pentru alte închisori și instanțe mai mari? Ați zice că nu le rămânea decât să taie frunze la câinii comunitari. Greșit! Foarte greșit! Păi, știți dvs. câtă era cantitatea de informație ce trebuia ascultată, umectată, ingurgitată și, apoi, scuipată (spre alte zări)? Habar n-aveți! Iar ei nu stăteau degeaba. Ne-o spune și formula obișnuită de răspuns a cadrelor din penitenciare. Cei din SIPA îi întrebau cuminți, la termene regulate, “ce mai faci?”, iar cadrele le răspundeau “las’, bă, că știi tu mai bine!”.

Pe de altă parte, ani întregi, serviciul de cules informații despre magistrați își avea biroul de campanie (militară, desigur) în penitenciare. Adică, subofițeri și ofițeri de penitenciar erau îndrituiți să verifice pe șest integritatea magistratului de judecătorie, de tribunal și de curte de apel. Si dacă mirosul le indica ceva pe cale de îmbâcsire, trebuiau – nu-i așa? – să raporteze la centru. Câți, însă, au intrat în vibrații la aflarea unor vești îngrijorătoare cu privire la siguranța unor magistrați curajoși în soluțiile lor? Câți au solicitat protecție, din proprie inițiativă ori au acordat-o de-adevăratelea, nu doar din urechi?

Cu toate că erau destui, că se aflau chiar în mijlocul subiecților activității lor, ei nu ieșeau pe ogor cu brațele goale. Sau nu ieșeau decât la vremea culesului. Să vă spun (fără toate detaliile picante) o poveste, ca să înțelegeți mai bine cum stăteau lucrurile cu cele întâmplate sub acoperirea ideii de protecție. Am avut neșansa de a întâlni și reîntâlni, la penitenciarul Rahova, pe unul dintre proaspăt desființații membrii SIPA. Care ținea morțiș să mă facă să recunosc acuzele pentru care frații lui de la PNA mă băgaseră la bulău. Si-mi indica, aluziv, dar fără echivoc, cum că asta-i calea cea bună, singura posibilă în condițiile date, ptiu să nu-i fie de deochi! Pentru fiecare dintre întrevederi, i se punea de îndată la dispoziție ce încăpere dorea. Ca să fim în intimitate… După fiecare dintre discuții, urmau conversațiile cu anumite deținute din cameră. Care se întorceau de la guru protecției și-mi explicau cât de avantajos este să colaborezi cu el. Că, uite, uneia i-a obținut, mai din nimic, o scurtare de pedeapsă, alteia, o contopire de pedepse care nu prea mergea ș.a.m.d.. De altfel, era de notorietate (nu numai acolo) faptul că acești veritabili “șerloci holmși” își aveau protejații, tratați cu cafele și țigări (valută de penitenciar) și alte îndulciri de viață în pușcărie, care le făceau treaba cu obținerea de informații, pentru ca primii să evite orice fel de stres (despre care știau, sigur, că dăunează sănătății).

Mai mulți magistrați s-au îngrijorat la gândul că d-na ministru se va lăsa, poate, inspirată de Van Gogh. Si va reteza serviciul numai într-o parte. Dar, și-au adus aminte cât de rău îi stătea chiar și geniului doar într-o ureche. Si s-au liniștit. Acuma, foștii protectori tereștrii au de optat în 3 luni: ori rămân simpli oameni de penitenciar, ori se cer la pensie. După aerele pe care și le-au dat și după privilegiile pe care le-au fumat, sunt curioasă câți vor suporta ostilitatea colegilor, cu care, în curând, vor deveni egali?

Andreea CIUCÄ‚