Regele care a “inventat” anglicanismul

Cu toate că și-a dus până la capăt opțiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papală, Henric al VIII-lea al Angliei, regele care a “inventat” anglicanismul, a păstrat dogma catolică, fără a accepta principiile luteranismului și calvinismului, menținând ierarhia bazată pe episcopi, doar că aceștia erau numiți direct de către rege. Influențele calviniste în anglicanism s-au accentuat abia în timpul domniei lui Eduard al II-lea.

În 1509, când i-a urmat la tron tatălui său, Henric al VIII-lea (1509-1547) avea optsprezece ani. Era un tânăr frumos, foarte mulțumit de sine, excelent arcaș, capabil să se ia la întrecere cu cei mai buni pădurari ai regatului, campion de tenis și un călăreț atât de bun încât obosea zece cai într-o singură zi de vânătoare. În plus, noul rege avea gust literar, fiind hrănit în același timp cu lucrări teologice și literatură romanescă, compunea poeme, punea pe muzică propriile sale imnuri și cânta cam la toate instrumentele cunoscute în epocă. Despre curtea lui Henric se spunea că avea un număr mai mare de învățați decât orice universitate. Aceștia i-au sădit în minte regelui o antipatie față de călugări, de cultul icoanelor, de cultul relicvelor și un respect pentru studiul Bibliei. Tânărul rege era caracterizat ca fiind “domnitorul ideal și totodată patronul tuturor adevăraților sportivi englezi și al oamenilor Noii Învățături.”

Prima “balanță a puterii” în Europa

La începutul domniei, Henric nu a guvernat singur, aproape întreaga autoritate în stat revenindu-i ministrului pe care și l-a ales: Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich, pe care papa, la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal.

În 1511, regele a intrat în Liga Sfântă împotriva regelui Ludovic al XII-lea al Franței, pe care l-a învins, împreună cu împăratul Maximilian I, în bătălia de la Guinegatte. În timpul absenței sale din Anglia, cumnatul său, regele Scoției, a invadat Anglia, dar a fost învins și ucis la Flodden.

Henric a încercat să păstreze o poziție de echilibru în luptele dintre Imperiul german și Franța, pentru a împiedica consolidarea unor periculoase hegemonii în Europa. Regele trebuia să răspundă unei întrebări dificile: dacă un dintre marile puteri și-ar impune hegemonia în Europa, care ar fi situația Angliei? Rolul firesc al acesteia trebuia să fie menținerea echilibrului de forțe pe continent. Poate pentru prima dată se poate vorbi în politica internațională de existența unei “balanțe a puterii”. Ca urmare, politica externă a Angliei în vremea lui Henric al VIII-lea a fost una mobilă, chiar inconstantă prin esența ei și care putea să pară perfidă. În timpul domniei sale s-a realizat unirea Angliei cu țara Galilor (1536) și s-a finalizat supunerea Irlandei, Henric declarându-se rege al acesteia (1541).

Un rege cu șase neveste

Henric al VIII-lea a devenit rege prin moartea fratelui său Arthur, cu a cărui văduvă, Caterina de Aragon, s-a căsătorit. Un text din Levitic interzicea căsătoria dintre un cumnat și o cumnată; a trebuit să se obțină o bulă papală și să se facă dovada că prima căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. S-au găsit martori care să jure că așa stau lucrurile și, în ziua căsătoriei sale cu Henric, Caterina a purtat cosițele despletite, ca fecioarele.

În cepând din 1527, în urma refuzului papei Clement al VII-lea de a anula căsătoria sa cu Caterina (care nu-i dăduse moștenitori băieți), regele a intrat în conflict cu Roma. Unii istorici consideră că i se face o nedreptate lui Henric al VIII-lea explicând divorțul său și ruptura cu Roma prin dragostea lui pentru ochii albaștri-închiși ai Annei Boleyn. Regele ar fi putut ușor câștiga grațiile acesteia fără a-i promite că se va căsători cu ea, dar problema de rezolvat era mult mai complexă. Interesul dinastiei și al țării cerea ca regele să aibă un fiu, ori Caterina nu mai putea naște.

Curtea ar fi dat dispensa necesară, dar a întâlnit o rezistență care n-avea nimic religios: voința lui Carol Quintul, suveranul Spaniei, Germaniei, Italiei și al țărilor de Jos. Caterina era mătușa lui Carol Quintul…

Cu sprijinul lui Th. Cranmer, viitorul arhiepiscop de Canterbury, Henric a pus să-i fie declarată nulă căsătoria și să-i fie confirmată cea cu Anna Boleyn care fusese celebrată în secret, în 1533. În urma acestei acțiuni, Henric al VIII-lea a fost excomunicat de papa Clement al VII-lea, dar regele a refuzat să recunoască autoritatea papei printr-un act emis de Parlament (Actul se supremație) care recunoștea în suveran pe șeful suprem al Bisericii anglicane. Această decizie și-a găsit sprijin în nemulțumirea Bisericii engleze provocată de taxa impusă în favoarea papei și a îmbogățirii ordinelor monastice.

Grija sa obsedantă pentru succesiune a dus la alte noi tentative matrimoniale. Nici căsătoria cu Anna Boleyn nu a durat mult. În 1536, regele a pus să fie condamnată la moarte, pentru adulter, după care s-a căsătorit cu Jane Seymour. Aceasta i-a dăruit un fiu, pe viitorul Eduard al VI-lea, dar regina a murit la naștere. Regele s-a mai căsătorit cu Anna de Cleve, o prințesă germană, Caterina Howard, care a avut aceeași soartă ca și Anna Boleyn și Caterina Parr, singura care i-a supraviețuit regelui, nu fără a fi trecut prin mari spaime.

Sfârșit de domnie cu eșafoduri și ruguri

Sfârșitul domniei lui Henric al VIII-lea a fost unul sângeros, pentru că puterea absolută dezlănțuie în om instinctele cele mai rele. Asasinatele s-au succedat într-un amețitor carusel al morții, iar printre victime s-au numărat în egală măsură catolici și protestanți.

“Chipeșul atlet tânăr și iubitor al tuturor lucrurilor nobile s-a transformat în treizeci de ani de putere și adorație într-un egoist monstruos, călcând fără remușcare peste trupurile unor vechi prieteni și ale unor noi dușmani, către o politică religioasă de mijloc clar concepută, substituind puterea regală celei papale”, afirmă Trevelyan, în vreme ce Maurois, concluzionează: “E greu, când studiezi domnia lui Henric al VIII-lea, să te ferești de un sentiment de oroare. În zadar ni se spune că a reorganizat flota, a construit arsenale, a fondat o școală de cârmaci, a anexat țara Galilor, a potolit Irlanda. Nici un succes lumesc nu poate justifica eșafodurile din Turn și rugurile de la Smithfield.”

La moartea lui Henric al VIII-lea statul era greu îndatorat, moneda fusese devalorizată și certurile religioase, pe care se părea că le suprimase prin violență, erau gata să izbucnească din nou cu o furie sporită.

Înființarea Marinei Regale

Fără a încuraja aventuri peste ocean în fața precumpănitoarei puteri spaniole, Henric al VIII-lea a făcut posibilă eliberarea în viitor a energiilor țării sale printr-un singur mijloc – înființarea unei Marine Regale. În acest domeniu, politica sa a fost înțeleaptă și energică. Henric al VIII-lea a fost cel care a construit o flotă regală efectivă, formată din nave de luptă, cu șantiere regale la Woolwich și Deptford. De asemenea, el a înființat corporația marinarilor de la “Trinity House.”

Arhitecții regelui au creat noi nave, după un model îmbunătățit. Mai bine adaptate pentru manevrele pe ocean, acestea erau mai suple și mai rapide decât marile galioane spaniole. Regele personal a insistat ca arhitecții navali să așeze tunuri grele chiar în corpul corăbiei, gata să elibereze “bordeea” zdrobitoare, operație de război căreia puterea maritimă și colonială a Angliei își datorează existența. În 1545, o flotă franceză a încercat să invadeze Anglia, dar a fost înfrântă de Marina Regală.

Ce-i grav în a avea șase neveste?

Gravul episcop Stubbs (William Stubbs, episcop de Oxford și erudit istoric – n.red.) spune că portretele soțiilor lui Henric al VIII-lea nu justifică poate, dar explică graba de a scăpa de ele, iar istoricul Albert Frederick Pollard întreabă de ce ar fi o vină deosebit de gravă faptul de a fi avut șase neveste. “Șase este oare un număr prohibit? Ultima soție a lui Henric al VIII-lea, Caterina Parr, a avut patru bărbați și cumnatul său, ducele de Suffolk, patru soții, fără ca nimeni să le fi făcut vreo imputare. și, de altfel, i se reproșează lui Henric al VIII-lea că a luat în căsătorie femeile pe care le iubea? Dar ar fi putut, fără a scandaliza pe nimeni, să aibă mai mult de șase amante. Henric de Navarra a avut patruzeci fără ca reputația lui să fi fost știrbită, ba dimpotrivă”, afirmă Pollard. Istoricul englez uită însă că Henric de Navarra n-a dat niciodată ordin ca vreuna dintre amantele sale să fie decapitată.

Spolierea Bisericii în formă legală

În timpul rupturii cu Roma, Parlamentul Reformei, care a ținut șapte ani (1529-1536), a votat toate măsurile extraordinare propuse de coroană. Ca urmare, spolierea Bisericii s-a făcut în formă legală. Clerul a trebuit să plătească o amendă de două milioane de livre, să acorde regelui titlul de protector și de șef suprem al bisericii și să desființeze anatele, sau “primul venit” al beneficiilor ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei.

Existau în Anglia o mie două sute de mănăstiri, posesoare ale unor imense domenii. Funcționari superiori religioși și fiscali au început să controleze mănăstirile. Lichidarea bunurilor mănăstirești a fost realizată în cinci ani. Ea nu a adus mare lucru tezaurului regal, dar a creat o clasă de noi îmbogățiți, care a asigurat un sprijin necondiționat noului regim religios.

Un mare număr de călugări fură spânzurați, goliți de mațe și tăiați în bucăți. Catolicii din câteva comitate s-au revoltat, dar au fost repede învinși. “Nemaiavând să se teamă de papă din cauza disensiunilor regilor catolici, venerat de parlamentul său, adulat de biserica sa națională, Henric al VIII-lea a putut continua nepedepsit să aducă ofense umanității”, afirmă André Maurois.

“Libertin, cultivat, magnific și deseori crud”

“Moda îi formează pe suverani, așa după cum impune îmbrăcămintea și determină moravurile. În evul mediu un mare rege trebuia să fie curtenitor, cavaleresc, sever și pios; pe vremea Renașterii un mare prinț este libertin, cultivat, magnific și deseori crud. Henric al VIII-lea a avut toate aceste însușiri, dar în manieră englezească, adică libertinajul său a rămas conjugal, cultura lui a fost teologică și sportivă, magnificiența sa de bun gust, cruzimea sa legalmente ireproșabilă. Astfel încât, cu toate crimele sale, a rămas un suveran popular în ochii supușilor săi. și astăzi încă este apărat de istoricii englezi.” – André Maurois

Comedia divorțului, o monstruoasă tragedie

Parlamentul i-a acordat regelui atât jurisdicția spirituală cât și jurisdicția civilă, i-a dat dreptul să reformeze și să reprime erorile și ereziile. Prin Actul de Succesiune, Parlamentul a anulat prima căsătorie a regelui. Pe copiii născuți din căsătoria cu Caterina de Aragon îi priva de drepturile lor la coroană în favoarea descendenților Annei Boleyn și îi obliga pe toți supușii regelui să-și afirme prin jurământ credința lor în validitatea religioasă a divorțului.

Episcopii și preoții, în afară de câteva excepții, s-au arătat ciudat de maleabili. Cancelarul, sir Thomas More, și marele episcop Fisher au refuzat să renege credința lor catolică și au fost decapitați. Capetele acestor doi oameni mari au putrezit agățate de cârlige la intrarea pe podul Londrei. Comedia divorțului devenise o monstruoasă tragedie.

Ioan BOTIȘ