Valoarea omului

“Cât asculti de Dumnezeu, atât ascultă si Dumnezeu de tine”. Cugetarea
Părintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematică pentru crezul de-o viată al unuia dintre cei mai mari trăitori contemporani ai ortodoxiei. În nenumăratele îndrumări duhovnicesti pe care le-a semănat în calea celor caută mântuirea, Părintele Arsenie a pus accentul pe constientizarea însemnătătii faptului că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu.

30 Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici-o luptă, nu ne trezim din cursele vrăjmasului (II Timotei II, 26); stăm de bună credintă că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire si coborâm cu pace la iad! (Iov XXI, 13). Dar odată ce aflăm ce înzestrare avem si ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sădi cu toată energia răutătii, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu viclesuguri si curse si cu minciuni si cu înfricosătoare si cu alte nemaipomenite zavistii.
Pe de altă parte, se vor folosi de unelte de-ale lor (Ioan VIII, 44) oameni amăgiti de ei, care le-ar face toate câte-i învată dracii, – dacă ar fi după ei. De aceea zice înteleptul: “Fiule, când vrei să te apropii să slujesti Domnului, găteste sufletul tău spre ispite” (Întelepciunea lui Iisus Sirah II, 1).

31  Prima întâlnire între minte si diavol e la linia momelii pe care o flutură el în văzul mintii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmasul stăruie cu ea, o arată mai sclipitoare, ca să o facă iubită mintii. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau asupreală. Dacă la asupreală a reusit să fure mintea cu momeala si să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.
Mintea însă se trezeste că a fost furată de gândul străin si că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire, iar când îsi dă seama de ea însăsi si de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce de la dânsa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe; si de cele mai multe ori viata întreagă a unuia sau a multime de insi atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiti la minte din partea poftei sau a iutimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie să fie dată grabnic si după lege.

32  Vicleanul are două feluri de momeli, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este si o “ispită a mântuirii” în care au căzut multi înselati, zicând că-s mântuiti, când de fapt ei
n-au săvârsit nici alergarea si nici după lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este si ispita misiunii sau a trimiterii de la “Dumnezeu”, precum este si ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mintile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decăt să creadă si să se socotească a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte năluci ale mintii înselate. Au si ei o osteneală: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu. Deci,
nu-i de mirare că-i dă în robia înselătorului de minte, ca să-i chinuiască.

33  Multă stiintă apropie pe om de Dumnezeu, putină stiintă îl îndepărtează si de stiintă si de Dumnezeu. Iar omul atâta pretuieste câtă apropiere de Dumnezeu si-a câstigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie si el să si-o câstige. Dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină.  Stiinta nu angajează viata, de aceea nici n-o poate pricepe si nici n-o poate crea. Sfintenia însă tocmai viata o angajează. Iar sfântul desăvârsit, care si-a angajat viata si a arătat că o poate si crea, înviind mortii si făcând ochi unde nu erau (Luca VII, 22), e singur Iisus. De ce oare nu-l recunoaste medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneste. Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaima mângâierii omenesti.

34  Toate faptele omului, toate miscările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte, si se înseamnă si în sământa sa, si cu aceasta îsi atrage urmasii sub povara isprăvilor sale. Legile vietii sunt legile Creatorului, păcătuiesti împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, că Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie si că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificatie neînchipuit mai largă pentru aducerea si conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume.

35  Un trecut păcătos n-a prea trecut: însoteste ca un cazier judiciar. Ispăsirea e obligatorie; asa se asigură si se mentine iertarea tot prin concursul memoriei, răbdând palmele trecutului peste obrazul mintii. Călcarea unei legi omenesti dă infractiunea legii si se pedepseste precum se stie. Călcarea legilor divine ale vietii se numeste păcat si se pedepseste precum s-a spus si precum se vede – cine vede.

36  Faptul că din partea Sa, Dumnezeu a făcut totul pentru om, până si jertfa Sa pe cruce, dovedeste că omul are un pret imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intentiei divine: centrul si sinteza creatiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută. Iată de ce suntem datori a vietui potrivit acestei intentii divine; adică să trăim deodată, si ca persoane văzute, si ca persoane nevăzute, căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieste în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renuntă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr. Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbătici întreolaltă si-si vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, pretuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri si cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii si cu darul prorociei, a căpătat o strasnică pedeapsă numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (II Regi XXIV). Darul prorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni – si doar el gresise, nu poporul (II Regi XXIV,17).

37  Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a vointei si iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între vointa divină si libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimisi în fiecare veac de oameni, tot El, trăit din toată sinceritatea fiintei, e singura cale care mai poate aduce pacea între oameni, toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea crestinismului grăbesc apocalipsul.
A consemnat Ioan BUTIURCÄ‚