Vârstele (i)maturitatii politice
Luna aceasta am celebrat în surdina, fara fast si fara necesara constientizare, majoratul nostru civic: 18 ani de la primele alegeri libere între ghilimele, din Duminica orbirii politice a lui 20 mai 1990. Pentru toti cetatenii acestei tari, anul (de gratie?) 2008, intens electoral, ar trebui sa fie, astfel, începutul vârstei adulte a democratiei românesti postdecembriste. Cât din cecitatea noastra politica cronica sa se fi vindecat în tot acest rastimp? Cât din minunea lui “Fa-ma sa vad! Vezi!”, a des invocatei sarbatori crestine a Duminicii Orbului sa se fi putut transfera în spatiul public si politic al vietii de zi cu zi, nu doar prin manipulative clisee lingvistice?
Se apropie vertiginos pâna si sorocul celor 20 de ani fatidici pe care raposatul profet al trecutului (trecuturilor comunist-capitalist salbatice), Silviu Brucan, îl proorocise dupa revolutie, pe un ton care atunci ne oripilase pe toti cei care speram într-un bine imediat si radical.
Fireste ca între comportamentul electoral al turmentatului an postrevolutionar 1990 si comportament electoral post integrare europeana, diferenta este vizibila cu ochiul liber. Pe de o parte am avut initial acel peisaj electoral cu patimi paroxistice, sticle incendiare, violenta, radicalism cripto versus anti comunist si mobilizare generala a electoratului prin persuasiunea fricii de schimbare. Pe de alta parte, vedem acum o priveliste mai degraba terna si blazata, fara prea mari derapaje discursive (desi nu total absente), marcata de intentia tot mai scazuta a participarii la vot, direct corelata cu neîncrederea cronicizata a populatiei în clasa politica.
Prezentul politic, lipsit de entuziasm si garantii ale unor proiecte vizionare (sau cel putin consistent coerente) face ca si trecutul recent, si viitorul imediat sa fie privite prin grile inadecvate. Asa ca, desi invocat doar în treacat, nicidecum celebrat cum se cuvine, ca un important rit de trecere, majoratul politic al societatii românesti si-a etalat ambiguu semnificatiile. Memoria politica a primelor alegeri “libere” dupa comunism a fost disputata public în aceeasi grila dihotomica a tranzitiei: între nostalgiile mistificat consensualiste ale lui Ion Iliescu (ca efigie a unei familii politice denumita generic în tranzitie, neocomunista) versus perceptia radical negativa fata de ilegitimitatea politica violenta a noilor lideri revolutionari, deconspirata insistent si superfluu din 90 încoace de reprezentantii unei familii politice recunoscute ca anticomuniste (incluzând aici, pe lânga nucleul dur al protestatarilor autentici din timpul regimului dictatorial, si categoria soft si foarte versatila a ceea ce, în literatura de specialitate, este denumita drept anticomunistii postcomunisti).
Acum liniile acestea drastice de demarcatie s-au sters, cezura ideologica s-a estompat, iar identitatile ideologice au difuzat într-o masa politica agitata nu de antagonisme ideatice, ci de interese si vanitati personalizate. Daca maturitatea politica a electoratului s-a petrecut încet, dar sigur (mai degraba o maturizare fortata, prin continue dezamagiri), implicând, printre altele, un spirit critic mai accentuat si asteptari mult mai concrete, practice, de rezolvare a problemelor cotidiene ale cetatenilor, majoratul clasei politice românesti nu pare a fi unul efectiv. El îi surprinde pe acestia înca cu tuleie, cosuri pe fata, polutii nocturne si rivalitati de cartier.
Si totusi, ego-ul lor hipertrofiat ar trebui sa tina seama, în cele din urma, de faptul ca absenteismul tot mai pronuntat al alegatorilor la vot este o optiune politica, adica o modalitate drastica de sanctionare a comportamentului politic imberb teribilist.
Sid NEDEEA
