Viaţa în Hristos, cuvinte de folos (XIX)

” Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” (Evanghelia după Luca – 12,49)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit.

Unul

dintre cei mai înzestraţi ucenici ai Părintelui Seraphim Rose, ieromonahul Damaschin, aduce în faţa noastră, prin mărturia experienţei sale personale, o problemă deosebit de actuală şi pentru tinerii din România: raportul între mistica creştină, aşa cum e ea înţeleasă în Ortodoxie, şi experienţele mistice ale adepţilor religiilor orientale pătrunse masiv în Occident. Părintele Damaschin expune cu multă pătrundere şi competenţă duhovnicească problemele celor ce au ajuns la Ortodoxie trecând prin religiile orientale, făcând totodată distincţiile extrem de necesare între tipurile de experienţe mistice orientale şi cele din creştinismul răsăritean. Mărturia directă a unui părinte duhovnicesc ce a descoperit comorile ortodoxiei la celălalt capăt al lumii se poate dovedi foarte folositoare şi multor tineri români ce încă rătăcesc departe de comoara îngropată chiar în ograda casei lor.

S-a scris mult despre cei ce vin la ortodoxie dintr-un mediu romano-catolic, anglican sau protestant, însă s-a scris relativ puţin despre un fenomen la fel de important: numărul crescând de occidentali care vin la ortodoxie după ce au trecut prin religii orientale. Trăind în societatea occidentală, aceste persoane au avut de obicei contact cu creştinismul într-o formă sau alta, dar

s-

au îndepărtat de el, găsind că-i lipseşte ceva. Duhurile lor n-au dat mărturie despre adevărul din el, căci acel adevăr fusese întunecat de către un tip de religiozitate lipsită de autenticitate. Căutând Adevărul, ei căutau o percepere directă, intuitivă a Realităţii, dar în bisericile creştine vedeau cum percepţia mistică era înlocuită de intelectualism, pe de o parte, şi sentimentalism, pe de alta.

Falsul creştinism

În primul caz, creştinismul devine ceva ce se dobândeşte prin învăţare mecanică, pornind de la ideea că, pentru a fi mântuit, e suficient să stăpâneşti în mod corect cuvintele – adică doar să memorezi versetele-cheie ale Scripturii, să pătrunzi în mod intelectual conceptele şi să le repeţi, ştiind cum să te porti şi să vorbeşti în limbajul rel

igios al sectei tale particulare. Creştinismul devine astfel o religie seacă, întemeiată doar pe cuvinte, un sistem juridic, un set de idei şi comportamente, precum şi o instituţie ce operează pe baza aceloraşi principii ca instituţiile lumeşti. În multe locuri, bisericile vor adăuga un element de sentimentalism şi entuziasm, spre a aduce puţină viaţă sistemelor lor moarte, dar se ajunge la un materialism exact la fel de trivial ca şi legalismul religios. Oamenii ajung să fie hipnotizaţi atât de stările lor emoţionale autoprovocate, cât şi de sentimentul că au “dreptate” în privinţa Scripturilor şi doctrinelor lor.

O astfel de stare nu înseamnă perceperea directă a Realităţii; ea nu e ultimă. Nu e deci de mirare că acei ce caută spiritualitatea, chiar dacă au fost crescuţi în familii creştine, încep să privească în alte direcţii, în afara bisericilor.

Atracţia New Age

Astăzi apar o mulţime de cărţi, majoritatea de autori protestanţi, care avertizează oamenii asupra pericolului religiilor orientale şi amorfei mişcări New Age. Adeseori ele sunt excelente cărţi de apologetică creştină, cu informaţii preţioase, având importantul rol de a-i ajuta pe oameni să ocolească primejdiile spirituale. Însă ceea ce majoritatea cărţilor evită să menţioneze este faptul că prac

ticanţii religiilor orientale şi newage-iştii au motive serioase să facă ceea ce fac. Au ajuns să caute în afara bisericilor creştine deoarece, într-un fel, bisericile le-au înşelat aşteptările. Substituind experierea Adevărului prin cunoaştere mentală şi exaltări emoţionale, ele nu ajung să-i înveţe nici măcar principiile elementare păstrate de vechile religii orientale. Aceste principii elementare sunt: 1. eliberarea de asuprirea gândurilor şi dobândirea păcii minţii;
2. înlăturarea dorinţelor şi patimilor; şi 3. stăpânirea emoţiilor negative.
În forma sa necontrafăcută, creştinismul are mijloace de a atinge toate aceste ţeluri – şi mult mai mult decât atât, căci merge mai departe decât toate religiile în descoperirea căii către îndumnezeire şi comuniune desăvârşită cu Dumnezeu prin credinţa în Hristos. Faptul că tinerii noştri ajung să caute în altă parte se datorează faptului că bisericile nu cunosc aceste mijloace sau nu se folosesc de ele.

Limitele religiilor orientale

Când căutătorul occidental pătrunde într-o predanie autentică, tradiţională a unei religii orientale, poate experimenta anumite forme de trezire spirituale. El poate începe să experimenteze lumina conştiinţei pure şi eliberarea de gânduri şi, prin aceasta, să înceapă a-şi vedea propria că

dere, propria stricăciune lăuntrică şi haosul interior, putând să pornească la înlăturarea efectelor negative ale condiţionării sale de către lume. Multi se mulţumesc să rămână pe acest drum, însă în alţii se petrece ceva ciudat.

Într-un anumit sens, ei în

aintează spiritual mult mai mult decât o făcuseră vreodată înainte, dar în acelaşi timp sunt în mod inexplicabil neîmpliniţi. O dată cu noua lor descoperire a ceva ce depăşeşte domeniul egoului şi patimilor, devin conştienţi că trebuie să existe ceva încă mai presus – mai presus de ceea ce le dă lor autentica tradiţie orientală. De ce oare se întâmplă astfel? Unii ar putea spune că, în calitate de occidentali, ei poartă creştinismul, ca să spunem aşa, în codul lor genetic. Însă noi am spune chiar mai mult: aceştia, chiar dacă au avut contact cu creştinismul într-o formă sărăcită, au ajuns totuşi în contact cu “idealul hristic”.

Drumul spre Hristos

Însuşi germenele ideii de Iisus Hristos – Dumnezeu Care S-a întrupat, Care S-a golit pe Sine în creaţie, Care a spus cuvintele pe care le-a spus şi care a murit pe Cruce pentru readucerea omenirii la starea ei originară – este atât de puternic în sine, încât istorisirile şi învăţăturile lui Buddha, Lao Tze, Confucius, Mahomed şi ale zeităţilor hinduse pălesc în com

paraţie cu el. Dar dacă Hristos e atât de măreţ încât se poate distinge prin El Însuşi, de ce religia întemeiată pe El se află într-o stare atât de jalnică? De ce oare e atât de exteriorizată, materialistă şi lumească? Cu siguranţă, gândesc neîmpliniţii căutători în religiile orientale, trebuie să fie mult mai mult decât atât în ceea ce-L priveşte pe Hristos. Dar în aceste suflete lucrează ceva mai mult decât ideea de Hristos. Însuşi Hristos lucrează în ei. O dată ce au auzit cele descoperite de Hristos, devin de acum încolo răspunzători, iar El îi ajută să-şi ducă la bun sfârşit această răspundere, îi ajută să vină la El.

Şi astfel, căutarea lor în religiile orientale îi aduce în pragul Bisericii ortodoxe Răsăritene – cea mai veche şi tradiţională dintre comunităţile creştine. În religiile orientale, transmiterea directă a înţelepciunii de la învăţător la discipol are o importanţă vitală. Ortodoxia posedă această transmitere, ce merge în urmă până la Hristos Însuşi: o linie de dezvoltare istorică neîntreruptă, fără vreo schimbare fundamentală a punctului de vedere, aşa cum s-a întâmplat în Occident după schisma din 1054.