Viața în Hristos, cuvinte de folos (XXIV)

Unul dintre cei mai profunzi duhovnici ai ortodoxiei contemporane este părintele  Rafail Noica, format la școala duhovnicească a lui Siluan Athonitul și Sofronie Saharov. Părintele Rafail, fiul filosofului român Constantin Noica, s-a născut în anul 1942. La vârsta de 13 ani a plecat împreună cu mama sa, englezoaică, în Anglia cu scopul primirii unei educații mai alese. Căutările spirituale îl poartă pe la anglicani, penticostali, congregaționaliști, Armata Salvării, baptiști. Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie Saharov, căruia îi devine ucenic. Se întoarce în România în 1993 după 38 de ani, stabilindu-se într-o sihăstrie din Munții Apuseni. În conferințele pe care le susține ocazional, Părintele Noica explică cu mult har de ce socotește Ortodoxia “drept singurul adevăr al istoriei”.
Tot ce este durere în viață asta nu este decât o naștere, începând chiar de la primul blestem pe care l-a suferit omul după cădere. Dumnezeu i-a spus Evei că în dureri va naște copii. Și am observat – și acum îmi este din ce în ce mai clar – nu numai că în durere se nasc copiii, dar că fiecare durere este o naștere de copil și acel copil ești tu, care suporți durerea, care treci prin criză. De altfel, un profesor de teologie din Paris explica faptul că noțiunea ŤcrizăÅ¥ vine de la grecescul ŤkrisisÅ¥ care înseamnă judecată. În criză, Dumnezeu judecă viața mea. Deci, criza este o judecată pe care Dumnezeu o manifestă față de mine sau față de o națiune (profesorul acela vorbea de crizele și pribegiile prin care a trecut Israel în Vechiul Testament, de robiile la alte neamuri etc.) prin care Dumnezeu mă invită să judec și eu viața mea”.

Unica înțelepciune

” ŤFilosofiaÅ¥ înseamnă în grecește Ťiubirea înțelepciuniiÅ¥ ori, pentru noi, înțelepciunea este Înțelepciunea lui Dumnezeu, este Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Și pentru noi altă înțelepciune nu există. Și, dacă această înțelepciune este nebunie – și este nebunie pentru lumea asta – atunci să fim și noi ŤnebuniÅ¥, fiindcă înțelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om.
Originea nu este mai importantă decât faptul că exiști. Originea îți este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se naște într-un cuib, până îi cresc aripile și își ia zborul, crește în acel cuib, dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, își face aripi duhovnicești către ființa lui, către veșnicia lui și zboară acolo, în veșnicie. Ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputință. Dar ceea ce este cu neputință omului, Dumnezeu Însuși împlinește pentru om. Și aici intervin Tainele Bisericii și puterea lor care hrănește această naștere și creștere întru veșnicie, în fiecare suflet.

Tot omul e minciună

Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roșie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, omul și-a pierdut-o prin căderea în păcat și psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înțeles oarecum ca traducerea în slavonă: Ťtot omul este minciunăÅ¥. Omul, dacă nu și-a găsit să vorbim într-un limbaj modern – identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca și Hristos, Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-și regăsească, să zicem, identitatea, să-și revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuși să se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până și moartea, până și iadul. A făcut și un lucru pe care primul Adam nu l-a știut. Că revenind prin Înviere la viață, a putut și să se înalțe la ceruri și să șadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea ființei omului, dacă vreți calea Ť devenirii întru ființăÅ¥ a omului, până la șederea de-a dreapta Tatălui. Numai în Hristos omul își poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel își regăsește firea lui cea adevărată, așa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când s-a gândit să facă pe om în chipul și asemănarea cea dumnezeiască”

Fragmente din Întreg

Nu mai știu cine – i-am auzit numele de mai multe ori, dar l-am uitat de fiecare dată, un om care mai trăiește poate, preot ortodox, parcă arhimandrit – a spus că noi, ortodocșii dacă știm unde este ortodoxia nu știm însă unde nu este. Adică, dacă noi putem găsi, să zicem filosofia cea nerătăcită, nu putem judeca văzând pe omul din fața noastră, dacă este sau nu ortodox în esență. Asta numai Dumnezeu o știe. Am găsit în toate religiile, în natura și filosofia lor, tendințe către Ortodoxie. Bineînțeles că se poate afirma de către unii că toți au adevărul. Da, toți au adevărul, dar fragmente de adevăr. Însă unul este adevărul deplin și toate celelalte sunt doar încercări ale omului, minunate câte o dată în adâncimea lor. Minunate în ce fel? Mă minunez cât de departe poate merge omul în intuiția lui fără Hristos, dar mă minunez și de faptul că nu ajunge niciodată la primirea adevărului fără Hristos.

Vindecătorul neputințelor

În absolut sunt numai două lucruri tranșante, care se exclud: adevărul și rătăcirea. Putem spune ca Avram bogatului care voia să îl roage să-l lase pe Lazăr să se ducă să-l ajute. Între cele două stări este o prăpastie pe care nu o poate trece nimeni. Dar în realitate, omul este om ŤamestecăturăÅ¥ nemaipomenită de ceea ce poate fi mai sfânt și de ce nu poate fi mai drăcovenesc. Nu trebuie să tranșăm noi. Tranșează judecata lui Hristos cea din urmă. Între creștini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potențial mântuit. Împlinirea poruncilor lui Hristos este un lucru aproape cu neputință omului singur. Când vin tineri la mine și-mi spun: ŤEste așa de greu să mă rog, să mă schimbÅ¥, le răspund: ŤNu-i greu deloc; este cu neputință!Å¥. Dar, ca să înțelegi sufletul, de ce-ți este așa de greu, trebuie să știi că ceea ce încerci este cu neputință pentru tine însuți și de aceea te întrebi: cum o să ajung vreodată la asta? Soluția este rugăciunea, iar când Domnul a zis că Ť cele cu neputință omului sunt cu putință lui DumnezeuÅ¥ a spus-o ca pe o făgăduință; cred că putem să luăm cu încredere o astfel de făgăduință și să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputință omului.