Uncategorized

Viața în Hristos, cuvinte de folos (XXIX)

” Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. Și ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” ( Evanghelia după Luca – 12, 49)

Unul dintre cei mai profunzi duhovnici ai ortodoxiei contemporane este părintele Rafail Noica, format la școala duhovnicească a lui Siluan Athonitul și Sofronie Saharov. Părintele Rafail, fiul filosofului român Constantin Noica, s-a născut în anul 1942. La vârsta de 13 ani a plecat împreună cu mama sa, englezoaică, în Anglia cu scopul primirii unei educații mai alese. Căutările spirituale îl poartă pe la anglicani, penticostali, congregaționaliști, Armata Salvării, baptiști. Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie Saharov, căruia îi devine ucenic. Se întoarce în România în 1993 după 38 de ani, stabilindu-se într-o sihăstrie din Munții Apuseni. În conferințele pe care le susține ocazional, Părintele Noica explică cu mult har de ce socotește Ortodoxia “drept singurul adevăr al istoriei”.

Transfigurarea crucii

Crucea este blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare, destinată celor mai răi nelegiuți. Or, Dumnezeu, în mila Lui, a luat asupra Lui acest blestem și din ea a făcut cinstea ce mai mare, căci crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare; armă de nebiruit împotriva diavolului. De ce de nebiruit? Pentru că-i arma diavolului. Diavolul zice: ” Dacă nu faci cum zic eu, te voi chinui și te voi omorâ”. Chinul și moartea sunt crucea, pe care Dumnezeu le-a preschimbat în arma noastră de mântuire. De aceea ea este armă de nebiruit, pentru că aceasta era arma cea dintâi a celui rău. Dar Dumnezeu a sfințit-o și i-a dat putere asupra celui rău. Știți cu toții, sunt sigur, câtă putere are semnul crucii când îl faceți asupra gândurilor rele și asupra ispitelor. Câteodată, nu mai este nevoie să rostești altceva. Așa este și viața noastră. Crucea, suferința și durerea pot fi mântuirea.

Smerenia
mântuitoare

Ce este asceza? Este puterea de a transforma ceea ce este mortal, desigur numai cu rugăciunea și cu puterea lui Dumnezeu (mă refer în special la Tainele Bisericii, mai ales la Sfânta Împărtășanie, fără de care murim de foame duhovnicește). Numai cu mijloacele Bisericii și ale Domnului începem să trăim o viață în care smerenia devine mântuitoare. Văzând în tine suferința, slăbiciunea, păcatul tău, poți să înțelegi pe păcătos, pe aproapele tău; poți să compătimești pe aproapele tău nefericit, fiindcă știi tu însuți ce înseamnă suferința, ce înseamnă păcatul sau slăbiciunea. De aceea și Biserica ne învață nu să ne închidem și să ne ascundem, ci să ne deschidem și să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică acela prin care vedem ce este în noi ca să înțelegem apoi pe aproapele nostru .

Inima bisericii

Mănăstirea noastră a primit întotdeauna ajutor de la săraci, nu de la bogați. Bogații, săracii, nu știu să compătimească; săracii, însă în sărăcia lor, dau ca și văduva din templu. Ați văzut cum spune că Domnul îi privea pe toți care aruncau bani în cutia templului. Evanghelistul spune că unii aruncau mulți bani, fiindcă erau bogați, dar asta nu L-a impresionat cu nimic, dar văduva, săraca, a aruncat doi bani, care nu reprezentau mai nimic. Și Domnul s-a oprit tocmai la darul ei, fiindcă pe acești doi bani se zidește Biserica lui Dumnezeu. Biserica nu stă în cărămidă și în piatră și în ciment, ci în inimă de om. Și femeia aceea este cărămida; ea este cimentul făpturii lui Dumnezeu și ea pot să fiu și eu. Și când zic “eu” vorbesc și de tine .

Iubirea de aproape

“Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufletește, să fii convins că este un alt eu. Și el, fie prieten sau dușman, are nevoie de aceeași mărturie de care și eu am nevoie. Roagă-te omule bun, pentru cel ce-ți face rău, pentru cel ce păcătuiește și mulțumește pentru binele pe care îl faci aproapelui tău. Gelozia să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Deci, un alt eu a ajuns la ceea ce eul meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la același. E într-un fel și câștigul meu. Moartea fratelui este moartea mea. Viața fratelui este viața mea. Sfântul Siluan zice: “Fericit cel ce iubește pe fratele său, că fratele nostru este viața noastră”.

Taina ascultării

Nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi păzesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orișicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine și pentru toți, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Când m-am întors în Ortodoxie, energiile ei m-au învățat multe lucruri, pe care le-am intelectualizat după aceea. Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândești la consecințe. Dacă știi
că-i de la Dumnezeu, este destul. Și aici începe taina duhovniciei și a ascultării. Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea ce știe El. Și El știe cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atâta timp cât suntem omenire – zic aici, în istorie – că până la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum și Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu. Dar atâta timp cât suntem despărțiți, în sensul că unul poate alege calea asta și altul pe cealaltă și unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte așa cum știe că fiecare se va împlini mai mult și că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.

Toți sunt în Adam

Chemarea lui Dumnezeu se primește prin rugăciune. În clipa când simți această chemare, trebuie continuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel. Și putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne gândim prea mult. Călugăria este rugăciune; rugăciunea începe întâi cu mine, orișicare ai fi tu acel mine. Vezi neajunsurile tale și te rogi Domnului. Dar în acest “mine” se roagă toată lumea, căci acum poate vorbesc pentru tine (și tu ești un eu) și în durerile mele și în neliniștea mea și în căutările și frământările mele te exprimi și tu, mai ales dacă am conștiința că nu sunt un individ, adică un produs al diviziunii omenirii, pe care, dacă-l mai divizezi, moare. Nu sunt un individ, sunt o persoană, adică în durerile și căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esențial fiecare fiu și fiică a lui Adam. Și trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care ești tu, un necunoscut pentru mine (așa cum înțelegem noi exteriorul), deși nu ești necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuințele și nădejdile mele, în păcatele mele, dar și în dorința către mântuire te cunosc pe tine, tu ești acela, căci esențial suntem aceeași fire”.

Cuvântul de ascultare

Exemplul nostru cel mai mare a fost Maica Domnului, căreia, când îngerul a venit și i-a spus că în fecioria ei va deveni Maica Dumnezeului Celui întrupat (cine poate să creadă un lucru ca ăsta?), reacția ei, după ce s-a convins că este de la Dumnezeu, a fost: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău”. Acesta trebuie să fie și cuvântul de ascultare al omului. Nu disciplină ci un “da”, un “Amin” de dragoste și de duioșie, de încredere în Dumnezeu Care, după cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul, ” și din aceste pietre poate scoate pe fiii lui Avram”. Adică: “Doamne, iată o piatră care sunt eu; fă din mine ce știi Tu” .

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close