Viața în Hristos, cuvinte de folos (XXVII)

” Eu am venit să arunc un foc
pe Pământ. Și ce vreau decât
să fie aprins chiar acum!” (Evanghelia după Luca – 12,49)

Unul dintre cei mai profunzi duhovnici ai ortodoxiei contemporane este părintele Rafail Noica, format la școala duhovnicească a lui Siluan Athonitul și Sofronie Saharov. Părintele Rafail, fiul filosofului român Constantin Noica, s-a născut în anul 1942. La vârsta de 13 ani a plecat împreună cu mama sa, englezoaică, în Anglia cu scopul primirii unei educații mai alese. Căutările spirituale îl poartă pe la anglicani, penticostali, congregaționaliști, Armata Salvării, baptiști. Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie Saharov, căruia îi devine ucenic. Se întoarce în România în 1993 după 38 de ani, stabilindu-se într-o sihăstrie din Munții Apuseni. În conferințele pe care le susține ocazional, Părintele Noica explică cu mult har de ce socotește Ortodoxia “drept singurul adevăr al istoriei”.

Puterea cuvântului

Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găsește ascuns izvorul vieții. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim și ne cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numește Fiu, dar este și Cuvânt și lui Dumnezeu și de aceea Cuvântul, cum spunea de mult Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I așa doar o Ť gălăgie arbitrarăÅ¥ prin care eu pot să spun ceva și voi puteți înțelege gândirea mea. Cuvântul provine din niște energii dumnezeiești. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul și pământul. Dumnezeu a spus Ťsă fieÅ¥ și a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuințată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtășire. Omul găsește puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtășindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeiești, experiențe trăite de alții înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-și regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu și om.

Comunicarea
adevărată

Așadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informație al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informații. Dar când doi care se iubesc își spun: Ť Te iubescÅ¥, aceasta nu mai este doar o informație; se împărtășesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar și să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului. Este absolut necesar ca și noi să trecem peste nivelul informativ al cuvântului și să ajungem la nivelul de împărtășire, de rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtășire, în sfânta împărtășire, poate nu încă cu Trupul și Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeți că și Sfânta Liturghie este alcătuită în așa fel încât ea culminează mai întâi cu împărtășania cuvântului (de aceea se face ieșire cu Sfânta Liturghie) și după aceea, partea a doua a Liturghiei culminează cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie amintește și momentul de la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a-I împărtăși pe Sfinții Apostoli, le-a spus că ei sunt curați prin cuvintele pe care le-a rostit lor.

Lumina înțelegerii

Cuvântul este energie care curăță, care sfințește, care odihnește (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuințăm în sens contrar) și, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în cântări, în Scriptură și să nu le înțeleagă, dar, dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminați și să priceapă înțelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au împărtășit cu ele și ele i-au schimbat. Părintele Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăiește Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: Ť Să fie lumină!Å¥, și a fost lumină.

Conștiința
păcătoșeniei

Primul pas în viețuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea și Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Pornind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi și nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului și duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoției. Dar a te spovedi nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii și mai ales prin Taina Împărtășaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conștiința pe care o au toți sfinții și anume conștiința de fiecare clipă că sunt păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: ŤCăutați către mine, că eu vă sunt exemplu de sfințenie?Å¥ Oare nu toți sfinții au spus: Ť Eu sunt păcătos, eu sunt cel mai mare păcătos?Å¥ Acesta era convingerea sfinților, fiindcă sfinții trăiau în Duh și Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viață înaltă, chiar când făceau minuni. Și primeau mărturia Duhului și se socoteau păcătoși, înaintea preotului și înaintea oricărui om. Și noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea Duhului, vădirea de păcat.

Nejudecarea
aproapelui

Cel care știe că-i păcătos, cum Spun Sfinții Părinți, nu mai vede păcatul aproapelui ca să-l judece. Dacă știm că suntem păcătoși ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osândim pe fratele nostru care păcătuiește? Toți Sfinții Părinți spun că dacă noi judecăm și osândim pe aproapele și nu ne pocăim pentru acest păcat, și noi vom cădea în același păcat. Și aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui și noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.
Și am învățat un lucru, anume că Dumnezeu, vădindu-mă pe mine de păcat mă învață să fiu milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el: Ť Doamne toți suntem făptura mâinilor Tale. Iartă pe robul Tău care păcătuiește și nu ne lăsa pe noi în întunericÅ¥. Și așa în loc să osândim, în loc să se înverșuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt, să ne înduioșăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh, fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele devenim ca Dumnezeu Care este milostiv și de la care așteptăm milostirea. Și atunci se coboară în noi Duhul și Duhul Sfânt se roagă în noi pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru toată lumea care nu cunoaște pe Dumnezeu și zace în păcat. Duhul se va coborâ în sufletul celui care miluiește pe aproapele și, în loc să-l osândească, se gândește cu milă și cu rugăciune la el .