Viața în Hristos, cuvinte de folos (XXX)

Unul dintre cei mai profunzi duhovnici ai ortodoxiei contemporane este părintele Rafail Noica, format la școala duhovnicească a lui Siluan Athonitul și Sofronie Saharov. Părintele Rafail, fiul filosofului român Constantin Noica, s-a născut în anul 1942. La vârsta de 13 ani a plecat împreună cu mama sa, englezoaică, în Anglia cu scopul primirii unei educații mai alese. Căutările spirituale îl poartă pe la anglicani, penticostali, congregaționaliști, Armata Salvării, baptiști. Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie Saharov, căruia îi devine ucenic. Se întoarce în România în 1993 după 38 de ani, stabilindu-se într-o sihăstrie din Munții Apuseni. În conferințele pe care le susține ocazional, Părintele Noica explică cu mult har de ce socotește Ortodoxia “drept singurul adevăr al istoriei”.

Importanța atenției

Să căutăm mai întâi, patria noastră cea cerească, Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui. Și mai înainte de toate să căutăm la rugăciune. Sfântul cel mare al veacului nostru, Siluan Athonitul, de multe ori, în scrierile lui, spune că greutățile, neajunsurile și tragediile vin în viața omului fiindcă nu se roagă. Fiecare cuvânt al Bisericii este un mărgăritar fără de preț pe care, dacă ajungem să-l înțelegem, cum se întâmplă câteodată, învie cugetul și ne umple inima de o trăire care ne schimbă pentru totdeauna. Deci, să fim atenți la fiecare cuvânt al Sfintei Liturghii, la fiecare cuvânt ce se citește în Biserică, și fiecare cuvânt de rugăciune să-l facem cuvântul nostru de rugăciune. Nu numai lucruri care sunt scrise de altcineva, într-o carte pe care o citește altcineva cu glas tare, ci cuvântul acela trebuie să devină cuvântul meu. Și de câte ori se ivește prilej pentru rugăciune, e bine de spus un cuvânt cât de mic ori un gând, cât de mic ar fi el, fiindcă Dumnezeu aude și gândul și cuvântul omului, dar aude de multe ori și dorințe pe care omul nici nu știe să le formuleze în cuvinte.

Prilejurile rugăciunii

Dar care sunt prilejurile pentru rugăciune? Orice clipă a vieții noastre este prilej de rugăciune. Și dacă am primit binecuvântarea să avem Rugăciunea lui Iisus neîntreruptă în sufletele și în inimile noastre, adică “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, să o facem. Dacă însă n-o avem, putem însă din fiecare prilej al vieții noastre să facem o rugăciune. Avem o greutate? Să cerem ajutor și apărare de la Domnul. Am păcătuit? Să ne deschidem inima și să ne spovedim Domnului în clipa aceea, chiar înainte să putem veni la preot și să ne spovedim și de la epitrahil să luăm darul tămăduirii. Vedem că cineva din frații noștri s-a smintit sau a greșit? Așa cum noi nu vrem să pierim în păcatul nostru și pentru fratele nostru să ne rugăm, nu să ne smintim de ce a făcut, ca Domnul să-l miluiască, fiindcă este scris: ” Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Deci, precum eu nu vreau să pier, tot așa nu vreau să piară nici fratele meu. Lucru mai greu și mai înfricoșat: dacă ne vedeți pe noi, pe slujitorii altarului, smintindu-ne și smintindu-vă, făcând lucruri care nu sunt bune sau nu sunt drepte înaintea noastră sau înaintea lui Dumnezeu, rugați-vă pentru noi și nu vă smintiți, fiindcă noi numai prin rugăciunile voastre, poporul lui Dumnezeu, ne putem călăuzi de la Duhul Sfânt; și avem nevoie de puterea rugăciunii voastre, precum și voi aveți nevoie de darul Duhului care se dă prin preoția noastră. Și așa, Biserica să devină un om, un suflet, un om în multe persoane, precum și Dumnezeu este un Dumnezeu în trei Persoane.

Căile creștinului

Viața de monah, deși uneori am numit-o nebunie, esențial nu se deosebește de viața creștinului obișnuit, mai ales a creștinului care poate conștientiza chemarea lui Dumnezeu. Viața de monah este viață de rugăciune, de unire cu Dumnezeu și aceasta este, într-adevăr viața fiecărui creștin.
Părintele Sofronie spunea: “Una este mântuirea omului, căci Dumnezeu a dat aceleași porunci și aceeași Evanghelie și Maicii Domnului și Sfinților și tuturor, până și mie, păcătosului”. Deci și mântuirea, aceeași este și calea, deși în detalii, ia tot felul de forme.
La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea și tăcerea. Dar și în îmbulzeală și în învălmășeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan menționa pe Sfântul Ioan din Kronstadt care, deși a trăit în condiții de viață agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei și rămânea, prin rugăciune, în gloată ca și monahul în tăcerea chiliei lui. Deci, atât tăcerea cât și tumultul să se recunoască în dragoste. Dar dragostea trebuie câștigată.

Compătimirea
aproapelui

Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinții Părinți: “Eu sunt cel mai păcătos”, măcar să-ți dai seama că tot păcatul trăiește în tine. Și văzând aceasta, ne recunoaștem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine însumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l miluim, căci și Dumnezeu mă miluiește pe mine. Hai să facem ca Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi, că și eu enervez pe alții că sunt așa. Dar cum mă schimb eu din acest “așa” ? Dar el cum se schimbă din acest “așa”, chiar dacă “așa” -ul lui nu este ca al meu, ci altfel? Dar îi pot înțelege durerea și-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Și iată că Dumnezeu face o astfel de minune ca păcatul, care e despărțire și moarte, să devină – paradoxal – viață și apropiere, unire între oameni.

Adevărata libertate

Căsătorit sau călugăr, în toate stările lucrul esențial este să fim împreună cu Dumnezeu: viața să ne fie în armonie cu Dumnezeu. Aș recomanda tuturor linia aceasta; adică să cerem lui Dumnezeu ca El să arate fiecăruia dintre noi cuvântul călăuzitor. Chiar și în lupta cu păcatul trebuie să-I crem lui Dumnezeu: “Doamne, ce este păcat în asta și ce nu este? Arată-mi adevărul!” Și atunci, puțin câte puțin (că trebuie răbdare multă și trebuie să-I dăm timp lui Dumnezeu să lucreze cu inima noastră înceată), Dumnezeu ne va elibera. Și starea ultimă a omului va fi o așa eliberare, cum păcătoșii nici nu-și pot imagina. Fiindcă este eliberare în duh și în adevăr, în timp ce păcatul este minciună! Încercăm să ajungem la o stare potrivit căreia, în toate circumstanțele, din toată inima, din tot sufletul nostru, iubim ce iubește Dumnezeu și urâm ce urăște Dumnezeu. Și asta este libertatea adevărată. M-aș întreba ca psalmistul: “Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” Și răspund tot cu cuvintele lui: ” Paharul mântuirii voi lua și numele Domnului voi chema”. Răsplătirea noastră este să luăm de la Domnul și să chemăm pe Domnul: Și în duhul rugăciunii, în Ortodoxie, în duhul primit de la paharul Împărtășaniei, se petrece minunea pe care de multe ori o credem imposibilă, anume regenerarea omului.