Viața în Hristos (XLIII) – Convorbiri duhovnicești

“Tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Å¢i lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” ( I Ioan 2:16-17). De mai bine de un mileniu, cuvintele apostolului Ioan își găsesc desăvârșita împlinire pe Sfântul Munte Athos, locul unde bate inima vieții ascetice a creștinismului ortodox. Crâmpeie din experiența de viață athonită au fost împărtășite credincioșilor mureșeni de unui dintre stâlpii Muntelui Athos – arhimadritul Efrem, starețul mănăstirii Vatopedu, care a vizitat recent meleagurile noastre.

Ziarul de Mureș vă prezintă, în exclusivitate, timp de trei numere, ample fragmente din conferința și dialogul cu publicul susținute în luna octombrie de Părintele Efrem, la Palatul Culturii din Târgu-Mureș. Viața călugărilor din Athos, minunile de la Sfântul Munte, trăirea duhovnicească în cadrul familiei, sfârșitul lumii și ecumenismul au fost doar câteva din subiectele dezbătute de arhimandritul Efrem și credincioși.

Străini de lume

“Am venit aici ca să vă transmit binecuvântarea Sfântului Munte, care este locul vieții tainice întru Hristos, acel spațiu în care domnește pacea lui Hristos, tărâmul care îi ademenește pe oamenii ce îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu. Monahii de la Athos nu sunt persoane care doresc să se arate lumii. Ei preferă singurătatea și vederea lui Dumnezeu. Harul Domnului îi cheamă pe monahi pe Sfântul Munte, le dă puterea suprafirească să se despartă de rude și de prieteni, să depășească legile firii, pentru că viața monahală aceasta înseamnă – viață mai presus de fire, mai presus de cuvânt.

Viața monahală înseamnă imitarea îngerilor. Marele sfânt Ioan Scărarul spune următorul lucru:”Lumina monahilor sunt îngerii, lumina mirenilor sunt monahii!.” Aceasta este poziția Bisericii Ortodoxe! Monahul trăiește viața interioară, tainică, în Hristos.

De aceea, călugărul, în mănăstire, prin cele trei mari virtuți – sărăcia de bunăvoie, fecioria și ascultarea, încearcă să biruiască omul cel vechi care este încărcat de patimi și dorințe și să-și curățească inima, pentru că știm ce a spus Iisus Hristos : “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Plecând din lume, monahul se desparte, de fapt, de cauzele căderii din lume. Sfinții Părinți spun că cel care vrea să biruiască patimile trebuie să plece din mijlocul cauzelor care le provoacă.

Din acest motiv, celor care au dorit să trăiască în mod desăvârșit, să-l urmeze întrutotul pe Hristos, nu le-a plăcut să se îndeletnicească cu cugetarea lumească. Ei plecau din lume în semn de protest față de modul de viață incorect care exista aici și se retrăgeau în pustie. Acolo, singuri cu Dumnezeu, viețuind în ascultare desăvârșită față de părintele lor duhovnicesc, trăiau pocăința, trăiau adevărata realitate. Iar această realitate înseamnă a înota în oceanul dragostei și al harului lui Dumnezeu. Monahii iubeau singurătatea, anonimatul, fără să urască însă lumea. Å¢i, de multe ori, Dumnezeu îi făcea cunoscuți în întreaga lume, pentru ca ei să revarse harul Duhului Sfânt peste cei aflați în lume.

Taina Sfântului Evdochim

În epoca noastră avem un mare exemplu în acest sens. Este vorba de un monah al mănăstirii noastre care a fost foarte virtuos și care, atunci când a simțit că vine ceasul adormirii în Domnul, a plecat din mănăstire, a dispărut. S-a dus la cimitirul mănăstirii, a îngenuncheat într-un colț și și-a dat sufletul. În anul 1842, pe data de 5 octombrie, călugării au dorit să repare osuarul mănăstirii. După ce au scos afară sfintele moaște ale celor îngropați, au găsit și moaștele acestui monah necunoscut, ținând în mână o copie a principalei icoane făcătoare de minuni din mănăstire. Călugării au adus sfintele moaște în biserică, dar nimeni nu știa cui i-au aparținut. A venit atunci un episcop care se odihnea în mănăstire și le-a spus monahilor: “Trebuie, părinților, să-l numim Evdochim, în primul rând pentru că a bineplăcut ca monah lui Dumnezeu, și apoi pentru că a binevoit Dumnezeu să-l găsim pentru sfințirea noastră, pentru folosul nostru. Si, de atunci, în fiecare an, mănăstirea noastră face hram de ziua acestui sfânt, pentru că mireasma sfintelor sale moaște continuă să se răspândească, iar capul acestui sfânt își schimbă, la diferite intervale de timp, buna mireasmă.

Nu cunoaștem viața acestui sfânt, nu știm când a trăit, nu știm cum a viețuit în mod concret, dar un lucru este cert. Stim că acest sfânt a venit la Sfântul Munte pentru a se înmormânta în viață fiind, că a mers în Sfântul Munte ca să se îngroape în singurătate. Si pentru că a trăit cu adevărat în Hristos, a știut dinainte timpul morții lui și s-a gândit la faptul că monahii, cunoscând viața lui virtuoasă, i-ar fi făcut o înmormantare foarte frumoasă. În marea sa smerenie, monahul a dorit să evite toate aceste lucruri și a plecat pe ascuns să-și dea sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Iar acest monah care a preferat anonimatul, care l-a adorat pe Dumnezeu în ascuns, a fost ales de Domnul să fie cunoscut de lume. Si astăzi, Biserica are un mare sfânt, care este și făcător de minuni.

Vasele Duhului Sfânt

Si pentru că locuiește în mănăstirea Maicii Domnului, care este mănăstirea Vatopedu, trebuie să spunem că Vatopedu este singura mănăstire ortodoxă din lume care ee împodobită cu șapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Mai avem la mănăstire și Sfântul Brâu al Maicii Domnului, care a primit de la Dumnezeu harisma de a vindeca sterilitatea femeii. Trebuie să mai știți că acestui sfânt necunoscut i s-a dat și această harismă, a vindecării sterilității.

V-am vorbit, frații mei, despre acest exemplu, pentru ca să înțelegeți că monahismul îi atrage pe oamenii care nu iubesc lumea. Însă aceștia, atunci când pleacă din lume, nu îi urăsc pe oameni, ci urăsc cugetarea lumească. Ei pleacă din lume, depărtându-se de cauzele căderii, pentru a se uni într-adevăr cu Dumnzeu. Iar atunci când reușesc acest lucru, cu ajutorul harului Duhului Sfânt, orânduiește Dumnezeu să se reîntoarcă în lume și să-i ajute pe semenii lor prin diferite mijloace. Însă eu cred că cel mai mare ajutor pe care monahii îl oferă lumii este acela că arată până unde poate ajunge slava lui Dumnezeu în oameni.