Viața în putrefacție

Fostele ferme agricole cu grajdurile, fânețele și toate utilitățile lor lăsate în paragină de ani de zile au devenit o constantă în viața noastră. Trecem pe lângă ele zilnic, vedem doar rămășițele unei activități odată înfloritoare și nu ne mai punem nici un fel de întrebare în legătură cu fantomaticele clădiri. Știm că au ajuns în starea de acum în urma desființării activității, a falimentului la care au fost aduse de conducătorii care au avut interes să se întâmple așa, sau pur și simplu pentru că a fost să fie.

E și răspunsul cel mai la îndemână. Dar o fostă fermă, împărțită în două, o parte intactă, dată în grija unor paznici feroce și o alta părăginită, insalubră și locuită de sute de suflete, nu am mai întâlnit până acum o săptămână. Cine trece pe drumul de la Luduș către Sânger, nu poate rata imaginea care apare pe partea stângă a drumului. Vrând-nevrând apare analogia cu niște frați siamezi, unul frumos și deștept și altul nătâng și urât, care nu pot scăpa unul de celălalt, oricât ar încerca.

Pe marginea prăpastiei

Fosta fermă de vaci din Sânger și-a închis activitatea în urmă cu aproape 10 ani. De atunci, clădirile rămase fără stăpân au făcut obiectul a numeroase discuții între oamenii comunei și primărie. Acum trei ani, un italian pe nume Giani, cel puțin acesta e numele pe care “locatarii” de la fermă i-l atribuie, a cumpărat o parte a fostei ferme, pe care a îngrădit-o cu garduri înalte și a pus și paznici care să interzică accesul oricui ar îndrăzni să treacă “granița”. De atunci, Giani nu a mai investit nici un bănuț, ba mai mult face el bani din chiria pe care o percepe de la niște familii pe care le-a lăsat să stea în cămăruțele uneia din clădirile cumpărate. Și, din câte spun oamenii, chiria e mare pentru câte o cameră fără curent electric și fără apă. De fapt apă este. Un pârâu care desparte proprietățile. Peste pârâu, în clădirile proprietatea primăriei, locuiesc acum 24 de familii, de țigani, marea lor majoritate cu până la opt copii. A locui de fapt nu este cel mai fericit termen, pentru că geamurile și ușile aproape că nu mai există. La fel ca la italian, “curentul trage doar pe sub ușă” cum plastic ne-a explicat unul din locatari.

Mizeria

Rozalia Dan este una din locatarele de aici, care, acum doi ani, a reușit să plătească primăriei Sânger, câte opt milioane de lei, pentru cele două cămăruțe pe care le ocupă ea și familia ei. “Acum sunt proprietară. Soțul meu a lucrat 25 de ani la fermă la vaci și am rămas aici după ce ferma nu a mai fost. Unde să mergem și ce să facem? Nu a mai rămas nimic din fermă. Suntem vreo 40 de oameni mari și o grămadă de copii. Da acuma de când cu italianul trebuie să avem grijă pe unde umblă copiii că o zis că dacă prinde pe vreunul la el în livadă îl împușcă”, ne-a spus Rozalia Dan. Familiile acestea trăiesc la marginea societății, la marginea umanității chiar, pentru că nu au nici cea mai mică concesie făcută vieții secolului XXI, nici măcar sănătății. “Vedeți că nu avem nici loc să ne facem un closet. Copiii mai fac pe afară, fără rușine. Dar noi oamenii mari, intrăm în casă, facem în oală și după aia, aruncăm afară. Vedeți cum pute? Mare lucru că nu s-a îmbolnăvit cineva până acum”, ne-a spus Alexandru Moldovan, unul din mulții locatari ai locului. Este incredibil că încă nu a pornit o epidemie din acel loc. Am dat înapoi în fața realității. Am fost în multe locuri în care mizeria și delăsarea erau stăpâne, dar niciunde nu am văzut și nu am crezut că este posibil să se arunce fecalele în fața casei, pe singura cale de acces din zonă. Că ducem viața pe care o merităm, e clar. Dar dezastrul și scârba parcă nu sunt argumente pentru a lăsa câțiva oameni să facă ce vor, să împută după bunul plac un loc până la urmă public. Dacă altceva nu se poate face măcar să le spună cineva din primărie că s-a inventat între timp WC-ul. Și apoi să dezinfecteze zona.

Eugenia KISS