Sechestraţi în propriile case

Persoanele cu desabilităţi locomotorii văd lumea doar prin fereastră

Câţi dintre noi şi-au pus următoarea întrebare: cum ar fi să nu pot intra într-un magazin, spital, farmacie, primărie sau oricare altă instituţie publică ? Pentru mulţi pare o aberaţie, dar, din păcate, este o realitate. De asemenea situaţii se lovesc zi de zi semeni de-ai noştri, persoane cu handicap locomotor. Nimeni nu acordă atenţie acestui fapt, îngreunându-le şi mai mult situaţia. 

În judeţul Mureş există de aproape 14 ani o asociaţie a handicapaţilor locomotori. Până în anul 1998 aici erau înscrişi 2038 de membri,  ajungându-se acum la un număr de doar 206  membri. Nu este o sutiaţie reală, iar explicaţia ar fi faptul că multe persoane cu desabilităţi locomotorii nu figurează în evidenţa asociaţiei.
În ultima vreme s-a schimbat totuşi ceva pentru ei, în rău. Puţini sunt cei care-şi mai pot permite să se bucure de un lucru elementar: libertatea de mişcare. Cauzele sunt multiple, dar cea mai pregnantă este de ordin financiar. “Cărucioarele au nevoie de acumulatoare. Un singur acumulator costă în jur de 4 milioane de lei şi este nevoie de două bucăţi pentru un cărucior, iar durata de funcţionare este limitată. Statul nu asigură acumulatoare gratuite iar din veniturile sociale nimeni nu-şi poate permite achiziţionarea lor”, a declarat Dănilă Neguşa, preşedintele Asociaţiei Handicapaţilor Locomotori.
Aberaţiile societăţii în care trăim nu se opresc aici. Dacă facem o plimbare prin oraş şi numărăm instituţiile publice care au rampă de acces nu ajngem prea departe cu socoteala. Nici măcar spitalele nu au acest echipament. “Dacă avem treabă la Primărie sau Prefectură trebuie să stăm afară ca nişte câini, până când cineva (de obicei gardianul public) ne ajută să escaladăm scările”, a mărturist una dintre femeile care se deplaseză în cărucior.

Blocaţi în bloc

De cele mai multe ori problemele apar chiar la propria locuinţă. Multora dintre cei care folosesc cărucioarele le este de-a dreptul imposibil să iasă din bloc. Rample de acces sunt şi aici absente, sau dacă există sunt ineficiente, pentru că sunt prost concepute. Societăţile care s-au încumetat să ofere ajutor acestor oameni au dat-o rău în bară la capitolul profesionalism. Şi asta din cauza zgârceniei. Rampele sunt construite superficial, nu au înclinaţia corespunzătoare. Este mult mai economic să construieşti o rampă mai mică, decât una care să respecte standardele. Ultima necesită  mai mult material.
Poziţia statului vizazi de aceste probleme este una de nepăsare totală. Ba mai mult, există şi o lege (este vorba de legea 519/2002) conform căreia proprietarul apartamentului trebuie să construiască rampa de acces din forţe proprii. Asta în condiţiile în care majoritatea persoanelor cu probleme locomotorii sunt pensionari, iar pensiile sunt derizorii. “Am depus zeci de adrese şi contracte de sponsorizări dar nimeni nu se încumetă, nici măcar Primăria, Prefectura sau chiar CJAS. S-au făcut tot atâtea promisiuni, dar fără rezultat. Prefectul Natea a spus că până la sfârşitul anului va rezolva situaţia, dar spre norocul lui a apărut Ordonanţa de Guvern, conform căreia problemele legate de accesul persoanelor cu handicap locomotor trebuie să se rezolve până în 2010. De atunci nici o veste de la prefectură. De ce să se mai grăbească? În felul acesta suntem practic scoşi din societate, privaţi de orice libertate de mişcare, de informare, de comunicare. Este inuman” a declarat preşedintele AHL.
Se pare că Primăria, grăbită să termine cât mai repede  schimbarea la faţă a centrului, a uitat de tot de nevoile persoanelor cu desabilităţi locomotorii. Dacă până acum urcatul pe trotuare era aproape rezonabil, noile modificări fac de-a dreptul imposibilă circulaţia cărucioarelor. Proiectarea este atât de proastă, încât lasă cu mult în urmă trotuarele problemă de pe strada Mihai Viteazul (considerate până acum o piatră grea de încercare pentru cărucioare).
Cei de la Primărie şi Prefectură stau cu mâinile-n sân şi se eschivează prin promisiuni rapid uitate. Asociaţiile de locatari au găsit şi ele o cale de scăpare: “Fără lege nu putem să facem nimic”. Poate că nu ar fi legal, dar moral?

“Am rămas în mijlocul drumului”

” Nu pot ieşi din casă pentru că nu mai am baterii la cărucior. Sunt în această situaţie de aproximativ un an, dar nu-mi pot permite achiziţionarea acestora pentru că sunt foarte scumpe. Eventual pot ieşi doar până în faţa blocului, dar şi aşa e destul de neplăcut pentru că rampa e inutilizabilă. O dată mi s-a întâmplat ca bateria să cedeze şi am rămas în mijlocul drumului şi a trebuit să rog trecătorii să mă împingă până acasă. Accesul la instituţuiile publice e un adevărat chin. De multe ori am vrut să merg la Prefectură cu diverse probleme dar…” a declarat Călugăr Ioan, unul dintre cei cu handicap locomotor.

Sărăcuţa Citadin

“Am depus o adresă şi un contract de sponsorizare la CITADIN. Răspunsul lor a fost de-a dreptul şocant: “Momentan nu sunt posibilităţi”. E absurd să afirmi aşa ceva având în vedere miliardele pe care le încasează anual. Şi să nu mai amintim de clădirea pe care a construit-o de curând în stil megaloman”

Vă mai prezentăm încă o aberaţie din domeniu. Spitalul de ortopedie nu are rampă de acces. Şi această problemă nu îi afectează doar pe handicapaţii locomotori, având în vedere că aici vin pacienţi cu fracturi ale membrelor inferioare. Au şi ei nevoie de cărucioare (cel puţin un timp). Cât de interesaţi sunt medicii de starea pacienţilor dacă până acum nici măcar lor nu li s-a părut bizară situaţia?