Sfârșitul doctrinei Monroe
După aproape două secole de hegemonie indiscutabilă în America Latină, Statele Unite sunt pe cale să-și piardă influența asupra țărilor central și sud-americane. Speculând abil resentimentele anti-SUA amplificate de politica ineptă a Administrației Bush, politicieni crescuți la școala lui Simon Bolivar și Che Guevara au cucerit una câte una fostele redute coloniale ale Casei Albe.
În 1823, președintele Statelor Unite, James Monroe, proclama doctrina conform căreia nici o națiune europeană nu are dreptul să colonizeze sau să se amestece în afacerile celor două continente americane. Conținutul doctrinei a fost întărit la începutul secolului XX, când președintele Theodor Roosevelt a afirmat dreptul SUA de a interveni în America Latină. Aplicarea doctrinei a avut drept rezultat nu mai puțin de 79 de intervenții militare în spațiul latino-american, instalarea a nenumărate regimuri-marionetă și promovarea în regiune a unor politici economice favorabile Washingtonului. Odată cu sfârșitul Războiului Rece și eliminarea influenței Uniunii Sovietice, se părea că nimic nu mai poate sta în calea hegemoniei americane. Undele de șoc ale seismului geo-politic mondial provocat de acțiunile nechibzuite ale Administrației Bush și știrbirea catastrofală a prestigiului Statelor Unite s-au resimțit însă și în America Latină, regiunea cu cea mai inegală repartizare a bogăției din lume, exceptând Africa sub-sahariană. În țări ca Argentina, Chile sau Brazilia puterea a fost cucerită de social-democrați, iar în Peru, Mexic și Columbia, deși au pierdut alegerile prezidențiale, candidații de stânga s-au dovedit o forță formidabilă. Virajul spre stânga al Americii Latine a fost cimentat în ultimele luni prin realegerea triumfală a lui Hugo Chavez în Venezuela, victoriile lui Rafael Correa și Evo Morales în Ecuador și Bolivia și întoarcerea ex-comunistului Daniel Ortega în Nicaragua.
Noul El Dorado
Succesele acestor politicieni anti-americani au mai puțin de-a face cu apetența față de comunismul în stil cubanez; în realitate, pentru prima dată în istorie, liderii respectivi au răspuns cu promptitudine nemulțimirii populației care a beneficiat într-o măsură prea mică de politicile economice promovate în zonă sub oblăduirea SUA. Este cunoscut faptul că în deceniile opt și nouă ale secolului trecut majoritatea liderilor latino-americani au îmbrățișat cu mult zel strategiile Fondului Monetar Internațional de privatizare a sectoarelor industriale și eliminare a barierelor comerciale. Cu toate acestea, produsul național brut pe cap de locuitor a scăzut cu 0,7 la sută în anii ’80 și a crescut cu numai 1,5 la sută anual în următorul deceniu. Practic, nu s-a înregistrat nici o reducere semnificativă a nivelului sărăciei. S-a ajuns astfel în situația ca 10 procente din populația Americii Latine să dețină 48 la sută din avuția națională, în timp ce un sfert din locuitori trăiește cu mai puțin de doi dolari pe zi. În condițiile vidului de putere creat de uriașa lipsă de popularitate a Administrației Bush, nemulțumirea cohortelor de săraci s-a exprimat prin propulsarea la putere a unor lideri cu retorică anti-americană, dornici să redistribuie mai echitabil bogățiile regiunii. Conducători ca Hugo Chavez sau Evo Morales au naționalizat resursele de petrol și gaz sau au renegociat contractele încheiate cu firmele multinaționale, măsuri care au fost salutate până și de economiști ca Joseph Stiglitz, laureat american al premiului Nobel. Veniturile uriașe obținute în urma creșterii prețului petrolului la nivel mondial au permis multor milioane de venezueleni să aibă acces la alimente subvenționate, îngrijire medicală gratuită și împrumuturi cu dobândă mică în vederea pornirii de afaceri. Starea de spirit generală a fost rezumată de opinia lui Sigilfredo Tineo, 61 de ani, muncitor la o companie de electricitate, care a obținut un împrumut de 1800 de dolari cu dobândă redusă pentru a-și cumpăra o mașină: “Criticii spun că aici există un regim comunist de tip castrist, dar guvernul n-a luat nimic de la nimeni. Dimpotrivă, oferă oamenilor case, credite și mașini. Există mai multă libertate și egalitate ca oricând”.
Aceeași atmosferă se înregistrează și în Bolivia, unde campionul săracilor, Evo Morales, a naționalizat industria de petrol și gaze, precum și în Ecuador, unde populația indigenă, malnutrită și deposedată de terenuri, l-a ajutat luna trecută pe Rafael Correa să devină președinte. Potrivit economistului Joseph Stiglitz perspectivele dezvoltării acestor țări sunt încurajatoare: “Răspunsul la întrebarea dacă vor fi capabile să obțină o creștere prelungită poate fi determinat numai de viitor. Dar regimurile anterioare au fost asemenea eșecuri încât e greu pentru liderii de acum să aibă o prestație mai proastă”.
Joseph Stiglitz, vicepreședinte și economist-șef al Băncii Mondiale în perioada 1997-1999, a scris în aprilie 2000 un articol critic despre Fondul Monetar Internațional în care a afirmat, printre altele: “Se spune ca FMI este arogant. Se spune că FMI nu ascultă cu adevărat țările în curs de dezvoltare pe care se presupune că trebuie să le ajute. Se spune că FMI este secretos și se ferește de responsabilitate democratică. Se spune că «remediile» economice ale FMI înrăutățesc adesea lucrurile – transformând stagnarea economică în recesiuni și recesiunile în depresiuni. Și au dreptate. Am fost economist-șef la Banca Mondială din 1996 până în noiembrie anul trecut, în timpul celei mai grave crize economice din ultima jumătate de secol. Am văzut cum FMI, în tandem cu Departamentul Trezoreriei Statelor Unite, a răspuns problemelor. Și am fost îngrozit.”
Ioan BUTIURCÄ‚
