13 întrebări pentru Cristian Å¢opescu

Să îl prezinți pe Cristian Å¢opescu este un demers aproape inutil. Cunoscut de iubitorii de sport, dar nu numai de ei, reputatul ziarist și comentator are mereu de spus ceva captivant și actual. Deși prins până peste cap cu ziarul pe care îl conduce și cu alte probleme, Å¢opescu a acceptat să poarte un dialog cu ZIARUL de Mureș.

Florin Marcel: Domnule Å¢opescu, sunt mari diferențele dintre presa sportivă de acum 20-30 de ani și cea de astăzi?

Cristian Å¢opescu: Eu pot să vorbesc despre diferențe în domeniul audio-vizual. Eu acolo am lucrat patru decenii. Experiența mea în presa scrisă e mult mai recentă. Anul acesta fac doi ani în redacția Prosport, în noua ei formulă, deci mi-e foarte greu să fac o comparație între presa scrisă de acum 30 de ani și cea de acum. În audio-vizual, dacă îi interesează pe cititori, pot să spun că e diferență foarte mare. În primul rând, au apărut numeroase posturi de televiziune. Probabil că suntem țara din Europa de Est, dacă nu cumva din întreaga Europă, cu cele mai multe posturi de televiziune, în timp ce înainte era unul singur. Deci e o diversitate de păreri, e o diversitate de competiții sportive transmise de televiziuni, ceea ce înseamnă o diferență imensă, ca impact asupra opiniei publice. În ceea ce privește presa scrisă, aș spune că nu aș vrea să fiu în locul unui amator de sport, care trebuie să meargă zilnic la chioșcul de ziare, să-și cumpere cotidianele care apar, un săptămânal și alte ziare care au rubrici de sport, pentru că ar costa foarte mult. Din informațiile mele, oamenii se rezumă la un cotidian și la un săptămânal. O altă diferență ar fi, din păcate, în defavoarea presei contemporane, apariția unor publicații de scandal. Și în alte țări sunt publicații de scandal, în Anglia sunt vreo două sau trei, în America una singură, dar la noi, din păcate, din motive de vânzare, cred, scandalul își face din ce în ce mai mult loc în paginile de sport, chiar dacă el se numește, în opinia unora, senzațional. Tot de scandal e vorba. Ori asta creează o imagine nefavorabilă în afara țării, printre cei care vin în România. Imaginați-vă că aveți un prieten, care vine dintr-o țară străină, care nu cunoaște limba română și vă roagă să-i tradudeți titlurile de pe prima pagină a ziarelor, sau să-i traduceți știrile care se difuzează la unele televiziuni, la ora 5 după-amiază. Acel străin venit pentru prima oară în România, își va pune întrebări de genul: unde am venit? unde sunt? Dar contez pe competența și pe moralitatea multor ziariști sportivi români și cred că până la urmă vom ajunge la stadiul în care vom comenta mai mult sport și mai puțin culisele sportului, viața personală a sportivilor sau diverse aventuri picante.

Presa scrisă sau internetul?

F.M.: S-a tot vorbit despre faptul că cititorii vor să citească numai fotbal, ca o motivație a prezenței covârșitoare a fotbalului în ziarele de sport. Nu credeți că și ziariștii sunt responsabili de această situație, deoarece știm că ziarele sunt formatoare de opinie, de gusturi? Dacă așa este educat, publicul ajunge să ceară ceea ce i se dă…

Cristian Å¢opescu: Discuția e foarte lungă. Presa scrisă sau audio-vizuală trebuie să se supună gustului publicului, care, de multe ori, are un nivel scăzut, sau presa trebuie să încerce, cu sacrificarea temporară a unor tiraje sau a audienței, să modifice gustul publicului, să ridice puțin ștacheta calității, în așa afel încât să avem un public elevat, un public doritor mai mult de substanață și mai puțin de știri de suprafață.

F.M.: Există semnale că în ultima vreme a scăzut considerabil tirajul unor ziare importante din Europa de Vest. Credeți că va primi o lovitură și presa scrisă din România, din partea mijloacelor de comunicare rapidă, cum ar fi televiziunile sau internetul?

Cristian Å¢opescu: Am citit și eu un studiu interesant, intitulat presa mondială. Într-adevăr, așa este. E o tendință de tabloidizare a publicațiilor. O tendință spre știri mai mult mondene. Mi-e greu să anticipez ce va fi peste câțiva ani, dar tendința aceasta este vizibilă acum și poate să ducă la dispriția unor publicații. Puterea de cumpărare a omului este atât de limitată, încât el nu mai poate să facă față bombardamentului de publicații care azi apar, poimâine dispar. Și același lucru este valabil și pentru televiziune.

Fals interes la juniori

Numai când echipa națională nu câștigă în Armenia, aflăm că Federația Română de Fotbal își va îndrepta atenția către sectorul de copii și juniori. Nu este adevărat. Nu a făcut-o niciodată și nici nu cred că o va face.

F.M.: Deși s-a vorbit foarte mult în ultimii ani despre sprijinirea secțiilor de copii și juniori, observăm că nu există, la nivel național, o strategie care să scoată acest segment al sportului din mediocritate. De ce credeți că se întâmplă acest lucru?

Cristian Å¢opescu: Aveți dreptate. Chiar dacă eliminăm cuvântul strategie, care înseamnă ceva cu bătaie lungă, și ne referim la prezent, nu ne aducem aminte de copii și de juniori decât în momentele de scandal. Numai când echipa națională nu câștigă în Armenia, aflăm că Federația Română de Fotbal își va îndrepta atenția către sectorul de copii și juniori. Nu este adevărat. Nu a făcut-o niciodată și nici nu cred că o va face. Au fost niște inițiative singulare. PRO TV a făcut o campanie de descoperire a unor tinere talente fotbalistice, dar forurile care ar trebui să ajute centrele de copii și juniori sunt corijente la acest capitol. Îmi mintesc, concetățeanul dumneavoastră, Ladislau Boloni, ca antrenor al echipei naționale a dus o politică de consolidare și promovare a copiilor și juniorilor, după modelul francez, considerând că ei reprezintă viitorul fotbalului. Dar noi trăim mai mult pentru prezent. Rareori ne gândim la viitor și atunci, repet, o facem numai în momentele de cumpănă, când ne amintim că trebuie să acordăm atenție și viitorului.

F.M.: Fotbalul a devenit o afacere. E vorba de acea dorință de a face bani imediat, ori de pe urma copiiilor nu se poate câștiga decât pe termen lung…

Cristian Å¢opescu: Mentalitatea aceasta nu este numai la nivelul investitorilor ci și la nivelul suporterilor. O dată ce conducerea clubului a angajat un nou antrenor se și văd câștigătorii campionatului. Vezi situația Politehnica Timișoara. Am toată admirația pentru timișoreni și pentru acest oraș civilizat, dar declarații de genul “am făcut o campanie de transferări foarte bună, tragem la titlul de campioană” sunt total hazardate. Poate anul viitor Poli Timișoara să fie una dintre candidatele la titlul de campioană, dar acumulările de valori nu înseamnă imediat succes, pentru că poți să aduni într-o echipă, dau și eu un exemplu din trecut, jucători precum Pele, Maradona sau Beckenbauer, dar până când relațiile de joc dintre ei se omogenizează, se sudează, chestiunea aceasta înseamnă timp și răbdare. Din partea conducătorilor, din partea suporterilor, mai ales. Vă dau exemplu, în anii ‘80, Corvinul Hunedoara, construită de Mircea Lucescu în câțiva ani, aproximativ 4 ani, echipă cu care Lucescu a promovat din Divizia B în Divizia A, a dus-o până în cupele europene, dar i s-a dat timp să construiască această echipă. Nu mai avem răbdare, la nici un nivel. Toți vrem titlul de campioană, el este unul singur, aspirantele sunt mai multe, un singur învingător, mai mulți învinși. Învinșii schimbă antreorii. E un adevărat carusel al antrenorilor din diviziile naționale, care “joacă”, în fiecare sezon în altă echipă.

Lucrurile peste tot par firești numai noi exagerăm și suntem pe cale, cum spunea un coleg, să-l legăm pe Octavian Belu, în timp ce alții, care într-adevăr ar merita să fie puși la punct scapă și nu sunt în nici un fel sancționați

F.M.: Cum comentați situația delicată în care se află gimnastica românească?

Cristian Å¢opescu: O comentez cu tristețe, pentru că nu este normal să ne denigrăm valorile, așa cum se întâmplă acum cu antrenorii echipei naționale feminine de gimnastică. Este un obicei mai vechi românesc. Brâncuși, Enescu, Eugen Ionescu sunt câțiva dintre cei care s-au realizat prin țări străine. Lucrurile sunt foarte simple: o gimnastă, ca să ajungă la nivel de perfor

manță, are nevoie de antrenori foarte buni. Acești antrenori o clădesc pe respectiva sportivă de la vârste foarte fragede, uneori de la 6 ani chiar, și o aduc în vârful piramidei. Mi se pare absolut firesc ca antrenorul să fie recompensat într-un fel pentru această “clădire”. E vorba de creșterea, cizelarea, șlefuirea unui talent. Noi, care suntem influențați acum de ceea ce se întâmplă în societate, mergem imediat cu gândul la șpagă, la mită și așa mai departe. Nu este așa. În multe situații sportivii de vârf, vezi cazul Michael Schumacher, își recompensează oamenii din echipa lor cu sume de bani procentuale din câștigul lor. E adevărat că asta se face pe baza unui contract. Și aici apare hiba care ține de federația noastră de gimnastică, faptul că între antrenori și sportive nu a existat un contract care să stipuleze această… nu obligație, pentru că gimnastele n-au fost obligate, au făcut-o de bună voie. Lucrurile peste tot par firești, numai noi exagerăm și suntem pe cale, cum spunea un coleg, să-l legăm pe Octavian Belu, în timp ce alții, care într-adevăr ar merita să fie puși la punct scapă și nu sunt în nici un fel sancționați.

Ca un mic secret profesional, pe care vi-l pot dezvălui, m-am obișnuit să-mi pregătesc două variante de final de comentariu. Varianta în care echipa noastră câștigă și varianta în care echipa noastră pierde.

F.M.: Aveți vreun mare regret în ceea ce privește cariera dumneavoastră?

Cristian Å¢opescu: Nu regret nimic. Nu spun asta din modestie. Recunosc că am avut șansa de a fi martor, în cariera mea, la câteva din marile momente ale sportului românesc. Reamintesc: Campionatele Mondiale de handbal din anii 70, Olimpiada de la Montreal, performanța Nadiei Comaneci, din ‘76, finala Cupei Davis de la București, din 1972, deceniul excelent al naționalei de fotbal, cu vârf de formă la CM din 1994 și, nu în ultimul rând, am avut bucuria să comentez cinci campionate mondiale câștigate de echipa feminină de

gimnastică a României, 6 campionate europene și două ediții ale JO consecutive, în care România a strălucit. Având un asemenea palmares, este normal să nu regret nimic din anii care au trecut. Am amintiri frumoase. Sigur că mai sunt și unele lucruri de care nu-mi amintesc cu plăcere. De exemplu, un meci de fotbal România – Iugoslavia, în 1977, pentru calificările la Campionatul Mondial din Argentina din 1878, când iugoslavii ne-au învins pe Stadionul Steaua, cu 6-4. Puneți-vă în locul unui comentator care trebuie să explice cum e posibil ca o echipă națională a țării lui să primească pe propriul teren 6 goluri. Ca un mic secret profesional, pe care vi-l pot dezvălui, m-am obișnuit să-mi pregătesc două variantă de final de comentariu. Varianta în care echipa noastră câștigă și variantă în care echipa noastră pierde. Spontaneitatea, atât de dorită și de spectator și de telespectator se pregătește, nu este un dar natural. Și atunci, pregătindu-mi cele două variante, găseam în finalul unui meci, cum a fost cel cu Iugoslavia, cuvintele potrivite care să nu-i amărască prea tare pe iubitorii de fotbal, să le dea speranța că după înfrângere urmează o victorie, că aceasta este regula jocului, că nu poți câștiga întotdeauna, că o luăm de la capăt și că la următoarea mare competiție poate ne vom califica. Sunt adeptul comentariului, atât verbal cât și scris, pozitiv, adică de a încerca să scot în evidență lucrurile bune.

F.M.: Finalurile triste la transmisiile comentate de dumnevoastră erau întotdeauna îndulcite…

Cristian Å¢opescu: Da, pentru că întotdeauna m-am gândit la omul din fața televizorului, încercând să ghicesc starea lui de spirit. De multe ori mi s-a întâmplat că am primit scrisori sau ecouri verbale de la telespectatori care îmi spuneau: “tocmai la asta mă gândeam când ați spus exact același lucru. Nu e vorba de telepatie, ci o încercare de a ghici, de a intui starea de spirit a omului care se află în fața televizorului. Sau un alt exemplu vă pot da de la un sport tehnic, cum este patinajul artistic, privit de o minoritate de telespectatori care știu toate săriturile duble sau triple și de o imensă majoritate, de obicei feminină, care nu cunoaște valoarea tehnică a evoluțiilor și atunci, pe lângă așa-numitul comentariu tehnic, pentru care, de obicei, apelez la un specialist, am venit, din documentarea mea făcută cu multă migală, cu amănute: despre orașul în care are loc concursul, despre patinoar, despre spectatori, despre amănunte din culisele competiției și în felul acesta am câștigat oameni care înainte nu se uitau la sport.

F.M.: Când ați avut primul comentariu sportiv și care a fost acesta?

Cristian Å¢opescu: Primul comentariu a fost la demonstrațiile hipice care aveau loc prin anii ‘60 în pauzele meciurilor de fotbal de pe marile stadioane ale capitalei. Pentru că eu am practicat acest sport, am fost și campion național în ‘60 și ’62, am fost rugat să comentez aceste demonstrații. Probabil că a plăcut comentariul meu, pentru că am fost întrebat dacă mă pricep și la alte sporturi. Încet, încet, am început să comentez baschet, volei, handbal, tenis. Am fost și am rămas un adept al directului, pentru că mă face să mă concentrez mult mai bine decât în cazul unei înregistrări, când știi că dacă ai greșit poți să reiei. Directul te stimulează, te face mai concentrat și, probabil, și mai inspirat.

F.M.: Care a fost cel mai greu moment din cariera dumneavoastră?

Cristian Å¢opescu: Campionatul Mondial de fotbal SUA 1994, meciul România – Argentina. S-a jucat pe o temperatură de 45 de grade. Mulți comentatori eram la soare, în tribună, neprotejați nici măcar de umbrele, pentru că umbrelele ar fi obturat vizibilitatea celor din spate. Meciul mi-a ridicat și temperatura interioară foarte mult. A fost un meci extraordinar, câștigat de ai noștri cu scorul de 3-2 și în noaptea următoare meciului am avut o stare de discomfort serioasă, provocată de căldura de pe stadion, de trăirea interioară a meciului, iar atunci am făcut o promisiune pe care nu știu dacă o voi putea respecta. Am spus, dacă am scăpat sănătos dintr-un asemena meci, înseamnă că voi trăi 100 de ani. Dar nu e o plăcere să trăiești 100 de ani.

Principalul jurnal de știri al televiziunii din Montreal începea cu prezentatorul în prim plan, iar în spate o imensă fotografie a Nadiei, cu mâinile ridicate, pe podiumul olimpic. Prezentatorul a spus: “bună seara stimați telespectatori” și, întorcându-se spre fotografie, “bună seara Nadia”. Asemenea lucruri nu se uită niciodată.

F.M.: Care a fost cel mai frumos moment?

Cristian Å¢opescu: Dacă ar trebui să aleg unul singur, ar fi noaptea de vis din 1976, când Nadia a revoluționat gimnastica, când a dat peste cap computerele. Eram atunci singurul comentator al Televiziunii Române la Olimpiadă. A doua zi am fost asaltat de o mulțime de comentatori de la alte televiziuni, care m-au întrebat fel și fel de lucruri, amănunte legate de viața Nadiei. A fost ceva care acum, când au mai apărut și alte campioane, poate părea un puțin exagerat. Dar atunci, apariția ei a fost ceva extraordinar. Îmi amintesc că principalul jurnal de știri al televiziunii din Montreal începea cu prezentatorul în prim plan, iar în spate o imensă fotografie a Nadiei, cu mâinele ridicate, pe podiumul olimpic. Prezentatorul a spus: “bună seara stimați telespectatori” și, întorcându-se spre fotografie, “bună seara Nadia”. Asemena lucruri nu se uită niciodată.

F. M.: Există speranțe de mai bine în sportul românesc? Credeți că schimbările politice vor aduce îmbunătățiri în plan sportiv?

Cristian Å¢opescu: Există o legătură între politică și sport, dar eu nu prea cred în influența mare a politicii asupra sportului, decât la un anumit nivel, cel organizatoric. La nivelul instruirii este hiba mare, pentru că mulți antrenorii încă mai pregătesc sportivii după metode de mult expirate, după felul în care au fost ei pregătiți când erau sportivi de performanță. Sunt o grămadă de informații în reviste de specialitate, dar, din păcate, este o mare lipsă de interes. Sunt sporturi în care antrenorii se ocupă mai mult de afaceri, pentru că ei consideră că din sport nu se poate trăi.

F.M.: Ce le transmiteți iubitorilor de sport din județul Mureș?

Cristian Å¢opescu: Cititorilor mureșeni le doresc, în primul rând, să fie sănătoși, să nu rupă contactul cu presa sportivă din orașul lor, să fie oameni buni, înțelegători, să accepte și opiniile care nu sunt conforme cu ale lor, pentru că principala hibă a societății actuale mi se pare lipsa de comunicare. Nu stăm de vorba unii cu alții și, din acest motiv, relațiile dintre oameni s-au deteriorat foarte tare. Eu sper să nu fie așa și cu mureșenii.

Florin Marcel