15 noiembrie 1987, începutul sfârșitului

În manualele noastre de istorie sunt consemnate doar două rânduri despre revolta muncitorilor de la Brașov. O revoltă spontană care, la fel ca și revolta minerilor din 1977, a constituit un semnal clar că, regimul comunist din România se află de ani buni într-o criză majoră.
Evenimentele petrecute la Brașov, pe 15 noiembrie 1987, au reprezentat, de fapt, preludiul și “repetiția generală” a lucrurilor ce aveau să se petreacă în decembrie 1989, chiar dacă “actorii principali” aveau să fie alții, iar scenariul revăzut și îmbunătățit.
“Jos Ceaușescu!
Jos comunismul!”
Pe data de 15 noiembrie 1987, la Brașov ca de altfel în întreaga țară, se desfășurau alegerile de deputați. Steagurile cu secera și ciocanul și cele cu chipul iubitului conducător se aflau peste tot în Brașov, nu numai la secțiile de votare. La Primăria orașului și la Comitetul județean de partid se așteptau rezultatele care – oare cum altfel? – aveau să fie cele prevăzute, adică bine cunoscutul procent de 99,9% participanți la un scrutin în care candidații erau doar cei propuși de Partidul Comunist.
În jurul orei 10,00, liniștea orașului a fost spulberată. O mare parte dintre muncitorii de la uzina “Steagul Roșu” din localitate, au pornit într-un marș de protest spre centrul Brașovului. Pe măsură ce înainta, coloanei i s-au adăugat sute și chiar mii de oameni. Erau elevi, studenți, muncitori, oameni de diferite profesii, care pentru prima dată aveau curajul să protesteze și aveau să o facă – așa cum se va vedea – cu mult curaj, dar și cu multă furie.
În fața Spitalului Județean s-au auzit versurile din “Deșteaptă-te române!”, imn ce avea să fie din nou intonat în decembrie 1989. Tot atunci s-au strigat și sloganurile: “Jos Ceaușescu!”, “Jos comunismul!”, “Vrem libertate și pâine!”, “Vrem duminica înapoi!”, “Vrem mâncare la copii!” și “Vrem lumină și căldură!”. Pe străzi nu mai putea fi văzut în acele momente nici un milițian, iar circulația era blocată peste tot. A fost o revoltă ce a surprins autoritățile, în primele momente, având în vedere că cea mai mare parte dintre lucrătorii aparatului de miliție și securitate se aflau în dispozitiv, pe la secțiile de votare, pentru a asigura desfășurararea corespunzătoare a alegerilor.
Începutul revoltei 
S-a stabilit la ancheta ulterioară evenimentelor, că unul dintre locurile principale unde a început revolta a fost secția 440 (Matrițerie-Modelărie) de la Întreprinderea “Steagul Roșu”.
Spiritul contestatar s-a manifestat încă din după-amiaza zilei anterioare, cea de 14 noiembrie, când muncitorii au constatat cu surprindere că li s-au făcut, fără nici cea mai mică explicație, rețineri din salarii. La încercarea de a afla care sunt cauzele au fost acuzați de instigare la grevă.
A doua zi – deși era duminică munceau – au întrerupt lucrul și au plecat spre sediul Primăriei și al Comitetului județean de partid, pentru a cere explicații. Aici evenimentele au degenerat, ajungându-se la bruscări și devastări, situație generată  în mod special de opulența în care trăiau și lucrau cei din aparatul de partid. Acest fapt a fost constatat de oamenii care au pătruns în cele două clădiri și care aruncau pe geamuri, celor rămași afară, portocale, pâine, sticle de cola, țigări fine.
Ceea ce pare absolut firesc astăzi, atunci părea un adevărat lux, în condițiile în care aproape toate alimentele de bază erau cartelate, ca în vremuri de război. Deși autoritățile au fost luate prin surprindere, au reacționat rapid și unitar, coloanele cu manifestanți au fost în cele din urmă împrăștiate și s-au operat imediat arestări. Cele mai multe arestări s-au făcut însă a doua zi și în zilele următoare.
Anchetele, procesul
și urmările
Arestările au fost făcute, în zilele ce au urmat, destul de discret și “politicos”. Cei vizați – și au fost peste trei sute de persoane – erau invitați la Miliție pentru o declarație. Acolo însă au urmat brutalitățile și mai ales torturile.
Anchetele, pentru unii din cei arestați, s-au desfășurat atât la Brașov, cât și la București. Identificarea capilor revoltei s-a făcut pe baza prelucrării imaginilor realizate de secția “F”(filaj) din Securitate, pe baza informațiilor obținute prin tortură de la cei arestați în prima și a doua zi, dar mai ales pe baza informațiilor oferite de rețelele de informatori din întreprindere și din întregul oraș. “Sistemul” funcționa eficient.
Pentru a se lucra cu operativitate, echipele de anchetatori au fost suplimentate cu efective din alte județe. Procesul muncitorilor a avut loc pe data de 3 decembrie 1987 și s-a desfășurat cu ușile închise. A fost foarte atent monitorizat de primul-secretar al județului, Petre Preoteasa, și de Securitate. Cu o zi înainte, pentru buna lui desfășurare, venise de la București chiar ministrul de Interne, Petre Postelnicu. Anterior, în numeroase ședințe de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea, pentru a da un exemplu. 61 din cei arestați inițial au fost condamnați la pedepse cu executare la locul de muncă între 6 luni și 3 ani, iar suplimentar s-a luat măsura îndepărtării lor din oraș și a stabilirii domiciliului obligatoriu în alte orașe, deși hotărârile cu privire la asemenea măsuri fuseseră abrogate încă de la sfârșitul anilor ’50. Soțiilor acestora li s-a cerut să-și urmeze soții sau să divorțeze, fiind permanent tracasate de organele de Securitate și Miliție. Câțiva dintre cei ce au condus revolta au murit inexplicabil. Cele mai cunoscute cazuri sunt:  Cornel Vulpe și Vasile Vieru, oameni tineri, care au murit la scurt timp după anchetă, îmbolnăvindu-se fulgerător și ireversibil.
Deși au trecut 17 ani de atunci, nimeni nu a fost tras la răspundere pentru brutalitatea cu care a anchetat. Numele lor se cunosc, dar foarte mulți dintre ei ocupă funcții de răspundere și în prezent. Este bine cunoscut cazul fostului colonel (de atunci) Ionaș, astăzi general de poliție.
Embargou total
asupra informației
La vremea aceea, informațiile cu privire la evenimentele petrecute la Brașov au fost strict controlate de partid și de Securitate, fiind instituit un embargou total.
Nu s-a știut aproape nimic nici în localitățile apropiate din județ și cu atât mai puțin, în cele din afara județului. Informații, însă, ne parveneau pe calea undelor, de la posturile de radio “Europa Liberă” și “Vocea Americii”. Erau ascultate cu frică, fără a fi însă comentate de teama informatorilor. De asemenea, informații importante despre revolta muncitorilor de la Brașov se aflau inserate în coloanele unor ziare din străinătate, în mod deosebit din Franța, Italia și Germania.
În presa românească, atât în cea centrală, cât și în cea locală, nu transpărea nici cel mai mic indiciu despre cele petrecute. Titlurile lunii noiembrie 1987, din gazetele românești, care țineau capul de ziar, erau cele referitoare la rezultatele alegerilor, vizita întreprinsă de Ceaușescu în Yugoslavia, vizita ce urma să o facă în Egipt, vizita oficială de prietenie a președintelui Etiopiei…
Dacă embargoul instituit asupra informațiilor referitoare la cele petrecute la Brașov, e de înțeles pentru un regim totalitar, așa cum a fost cel din România comunistă, reținerile pe care le mai au autoritățile române de azi, în a pune la dispoziție întreaga documentație cu cele petrecute atunci, nu au nici o explicație plauzibilă. Dacă nu este slăbiciune, atunci în mod cert nu poate fi altceva decât un soi de complicitate tacită și condamnabilă.