Habic – un colț impresionant de rai

Cu tradiția cepei și a culturii,

Habic este unul dintre satele mureșene care ascund comori neprețuite. Una dintre ele este expoziția “Daruri Străbune” a artistei Olivia Tulbure-Strachină. Alta este biserica ortodoxă, veche de sute de ani. Apoi sunt habișenii, fideli cultivării cepei, oameni harnici care nu au ezitat să investească în bunăstare: curent electric și apă curentă.

Ca să ajungi în Habic ai nevoie de ceva răbdare. Satul se află la 15 km de Reghin, dar drumul este plin de hârtoape. După ce treci de Beica de Jos, mai ai de mers trei kilometri. Drumul l-au făcut sătenii în 1910, când au tăiat arborii de pe deal și i-au trasportat pe șine, până în sat. Ca orășean, nu poți să nu fii impresionat de liniștea ce domnește peste sat. Doar gâștele găgăie pe uliță. “La noi sunt foarte multe gâște. Puilor li se spun papalici. Așa că unii dintre cei tineri din sat au primit și ei numele ăsta”, povestește Radu Tulbure. Este învățătorul satului și directorul școlii. Casele sunt îngrijite, iar inima satului este dominată de fântână, biserică și școală.

Fântâna satului

“Este neîntrecută în sat și servește unui număr mare de de familii”, ilustrează în “Monografia satului de până în 1982” profesorul Mihail Borda. De atunci, unii dintre habișeni au reușit să își creeze o mică rețea de apă, dar fântâna există încă, “plasată în stradă, în calea trecătorilor și are în permanență găleată la îndemână și căniță”, așa cum își încheie descrierea Mihail Borda.

Biserica Ortodoxă din Pisa

Poartă hramul lui Sfântul Nicolae și a fost clădită în 1840. Are un turn de 27 de metri și trei clopote. A fost pictată în 1989, iar toate scaunele și stranele sunt lucrate de săteni. Acum un perete e crăpat, iar habișenii spun că e înclinată cu 1,5 metri spre stânga. “Avem un mic turn din Pisa aici. Numai că nu e de glumă. Trebuie să o reparăm”, ne povestește învățătorul satului. Lângă biserică, pe deal, un tei tronează măreț. Este una dintre mândriile satului. Înaintea de 1840, habișenii mergeau la biserica din lemn, care a fost construită în 1750. În cimitir, paisprezece morminte cu lespezi de piatră stau mărturie trecutului.

Un învățător de poveste

Actuala școală a fost construită în 1962. Are cinci săli de clasă, dintre care două găzduiesc expoziția permanentă a Oliviei Strachină-Tulbure. “Acum sunt 14 copii la școală și 11 la grădiniță. Au plecat mulți din sat în ultimii ani. La școala noastră s-au studiat și câte 8 clase. Acum, cu atâția copii, nu mai sunt decât 4 clase. Clasele V-VIII le fac copiii acum la Beica de Jos.” Sălile sunt luminoase și se vede mâna meșterilor la mesele și scaunele copiilor. Învățătorul este dovada vie a culturii care se dezvoltă indiferent de mediu sau resurse. Este scump la vorbă și modest, dar când vine vorba despre copii sau despre muzeu ochii i se luminează și povestea curge lin, cu un limbaj al unui om care a citit mult.

Daruri străbune

Muzeul a fost realizat la rugămintea Oliviei Tulbure-Strachină, care a dorit ca această expoziție permanentă, “Daruri Străbune”, să fie găzduită de satul în care s-a născut. Artista a fost, pentru mult timp, arhivist principal la Direcția Arhivelor Statului din București. Pasiunea sa a fost reconstituirea obiectelor importante pentru istoria și cultura românilor. Cu o migală greu de imaginat, dublată de un talent pe măsură, artista a reușit să reconstituie documente unice, dar și sigilii sau obiecte. A creat în plus compoziții pline de armonie, pe teme atât de dragi românilor, cum ar fi Unirea sau tricolorul. Acum trăiește la București, dar casa ei din Habic o găzduiește de fiecare dată când revine.

Comoara din două camere

Învățătorul deschide un grilaj închis cu lacăt și intrăm într-un paradis al iubitorilor de istorie și nu numai. În mijlocul încăperii tronează Columna lui Traian. Este înaltă cât încăperea și te atrage ca un magnet. Soclul este din lemn și a fost sculptat la Târgu Mureș în 1989. Coloana în sine a fost realizată printr-o tehnică specială de prelucrare a tablei, în oglindă. Apoi au fost realizate picturile. “Este singura din țară. La București mai există o Columnă a lui Traian, dar aceea nu este total asamblată”, povestește învățătorul. În cameră, alături de Columnă, se află adevărate opere de artă, pe care un simplu vizitator nu le poate deosebi de cele originale care datează cu sute sau mii de ani în urmă. Muzeul, un mic Luvru al reconstituirilor, găzduiește o inscripție votivă, descoperită la Biertan (jud. Sibiu), care stă ca mărtuire a continuității poporului daco-roman, dar și o diplomă romană. La fel de valoros este și fascimilul dintr-un ordin al lui Iancu de Hunedoara. Mihai Viteazu este la loc de cinste, printr-o diplomă pe care o acordă unor săteni din împrejurimi, dar și printr-o compoziție personală a autoarei, care reconstituie Unirea. Dacă privești câteva dintre reconstituirile din tagma cărturarilor, ai parte de un adevărat festin: Ion Neculce, cu “O seamă de cuvinte”, Diaconul Coresi, cu o “Evanghelie de învățătură”, “Letopisețul Tării Moldovei” al lui Miron Costin, dar și “Supplex Libellus Valachorum”. O altă compoziție valoroasă este cea cu domnitorii de vază ai țărilor române, adunați pentru posteritate.

Tricolorul – simbol românesc de veacuri

În școala satului, o încăpere este dedicată tricolorului: “Din secolul 16 există inscripții și desene în care sunt prezentați țărani români înveșmântați în roșu, galben și albastru. Majoritatea stemelor boierilor conțineau cele trei culori. De aceea, pot să afirm că sunt cele trei culori care ne reprezintă pe noi, ca neam”, a povestit Radu Tulbure. În încăpere se află și o machetă a primei nave românești, Marița, dar și o copie după ciucurii din steagul lui Alexandru Ioan-Cuza. Domnitorul este prezent și într-un tablou, dar una dintre cele mai interesante lucrări sunt scrisoarea acestuia către Napoleon al III-lea. “Atât realizarea, cât și conținutul sunt extrem de interesante. Cuza recunoaște că nu a fost alegerea lui să devină domn, dar își ia angajamentul că va fi un bun conducător pentru români”, explică învățătorul. În condică s-au semnat târgumureșni, dar și oaspeți din Statele Unite sau Franța.

O monografie cât o istorie

“Monografia satului Habic”, realizată de profesorul Mihail Borda în 1982, surprinde pe deplin istoria, obiceiurile și realitatea satului. De aici aflăm geografia satului, dar și evoluția numelui localității, de la prima atestare istorică, din 1453: Habsik, Habșic și, într-un final, Habic. Numele popular al localității este Habgic, care vine din limba maghiară și înseamnă “șapte fagi”. Cât despre hărnicie, satul a fost de-a lungul timpului unul cu oameni plini de viață și muncitori. Mărturie este și notariatul care a funcționat în sat înainte de primul război mondial, fiind desființat odată cu declanșarea revoluției burghezo-democratice, dar și curentul electric, care luminează casele și ulițele satului din 1967. Satul a fost martor al unei bătălii din timpul celui de-al doilea război mondial. Astfel, în septembrie 1944, dealurile de lângă sat au fost câmpul de bătălie dintre armatele româno-sovietice și armata germană, aflată în retragere. Luptele nu au cauzat mari stricăciuni satului, dar au dus la moartea câtorva săteni. Cât despre datini, acestea nu sunt acum cele mai importante pentru săteni: “Oamenii lucrează pământul și se gândesc la viitor. Cei bătrâni mai au costumele populare, dar nu le mai poartă decât la cele câteva sărbători din sat. Una dintre ele este Balul Unirii, care se sărbătorește chiar pe 24 ianuarie, cu o horă tradițională și invitați. Femeile bătrâne mai lucrau iarna cânepa cu fuiorul. Acum nu o mai cultivăm, să nu existe probleme cu autoritățile. Familiile tinere sunt puține. Unii au plecat la oraș, alții în altă țari. Dar revin cu plăcere în vacanță”, povestește învățătorul.

Corina ALBOTA

Icoana Pământului

Ioan Rusu, originar din Habic, a ajuns profesor la Blaj și a fost primul cărturar ardelean care a prezentat, în 1842, o adevărată geografie a întregii Românii. Lucrarea, în trei volume, intitulată “Icoana Pământului”, argumentează necesitatea unirii celor trei țări ale românilor: “Românii nu mai pot fi ținuți în starea de până acuma. Lor le este lipsă de cultură și aceasta în limba românească. Lăsați-ne să învățăm românește, de ne voiți binele și înaintarea fericirii patriei.” Ioan Rusu a fost și primul traducător român al lui Schiller. Alt membru marcant al comnunității este episcopul greco-catolic de Oradea, Virgil Bercea, născut în Habic.

Un ghid pe cinste

Andreiu Schertzer, director al școlii din Petelea, a fost ghidul Ziarului de Mureș până la Habic, la prietenul său de o viață, învățătorul Radu Tulbure. “Îmi pare rău că nu vine mai multă lume la Habic, pentru că muzeul este extraordinar. La fel și satul, sunt mulți oameni gospodari. Eu cred că ar fi foarte bine dacă s-ar repara drumul și dacă s-ar pune baza agroturismului. Sovata este aproape, Târgul Mureș la fel, de ce nu? În plus, mulți au apă curentă, deci condiții ar exista”, propune Andreiu Schertzer, un mare admirator al habișenilor. Acesta mai are o idee: “Agricultura ecologică ar fi o soluție. Dacă ar veni cineva care să ajungă la o înțelegere cu oamenii de aici ca, în schimbul legumelor perfect naturale, să le dea bani… Dacă s-ar pune bazele unui astfel de comerț și oamenii ar avea timp de datini și tradiții, le-ar cultiva cu plăcere.”