De ce aș trăi ca-n Zorba lui Kazantzakis ?
De ce m-am întors din Infernul lui Dante ?
De ce dăruiesc mereu “Maestrul și Margareta” ?
De ce îl iubesc necondiționat pe Don Quijote?
“Ori de câte ori e învingător în interior, în timp ce în afară e bătut măr, omul adevărat resimte o mândrie și o bucurie nespus. Calamitatea exterioară se transformă într-o supremă și aspră mulțumire.” (Zorba)
Eram student la Cluj și casă-mi era căminul, universitatea, terenul de fotbal, crâșmele povestinde gen Kios, dar mai ales Biblioteca Central Universitară. Poate părea exagerată povestea cu BCU, – apropo, de ce nu este o asemenea instituție în Târgu Mureș, oraș cu șase universități?! – , dar acolo, în bibliotecă, era și mai este pentru puținii cunoscători, o lume fascinantă. În prima zi de facultate, în 3 octombrie 1989, am fost duși la BCU și am fost familiarizați cu sălile, rafturile, colecțiile speciale, fișetele, cărțile umanității. Era începutul adevăratei studenții. În sesiune era cea mai propice perioadă când citeam orice în afară de ce era în bibliografie. Jocurile erosului garnisite cu lectură dintre cele mai alese capodopere. Ca un făcut. Ca o cutumă a școlii. Citisem în adolescență Nikos Kazantzakis, dar abia după ce am descoperit al său Raport către El Greco, am revenit mereu și mereu la dragul meu Zorba. Mi-a fost tare frică la prima vizionare a filmului. Era teama de a nu fi fost înșelată povestea cărții. Ce oameni faini grecii, vii, bucuroși, trăitori de drag. și azi. Acropele, Olimpul și Delphi îmi revin mereu în memorie.
Am construit Ziarul de Mureș și Zi de zi cu echipe de tineri, mereu sub povara etichetării de venetic și a veșnicei întrebări cine e în spatele meu. Undeva prin august anul trecut, finalizasem auditul și due dillegence cu un mamut al presei europene. Trebuia să primesc o jumătate de milion de euro pe aceste constructe mediatice. Și să rămân la timonă. Am ales să aștept. Să mai creștem. Greșeală fatală poate…
În ianuarie, forțele iadului mi-au oferit “un concediu”, cum îi zic acum cu tristețe, undeva prin Infernul dantesc. Am fost doar în două cercuri la vrerea procurorilor DIICOT, în Arestul IPJ Cluj și la Penitenciarul de maximă siguranță de la Gherla. Deși fusesem trimis pentru 29 de zile, grație intervenției divine, am găsit drumul înapoi spre libertate, după 26 de zile de carceră și pușcărie. Nu insist aici pe ordonanța DIICOT din 29 decembrie 2006, respinsă zilele trecute, atât de Cameră, cât și de Senat, pe baza căruia mi s-a furat libertatea. Am văzut luntrașul, dar, așa cum v-am scris de acolo, nu aveam bănuțul vamă necesar pentru a trece Stixul fără de întoarcere. Nu am ajuns în cercurile cu mânioșii, zgârciții și risipitorii, nici cu ereticii și violenții, deși aram în celulă cu un criminal. I-am văzut pe ipocriții și hoții de acolo, dar și pe răii sfătuitori și pe semănătorii de dezbinări, pe falsificatori, dar mai ales pe trădători.
Și, cu dedicație parcă, mi-a fost sortit să-i descopăr, chiar pe pielea mea, recitind și Divina Comedie, tocmai pe trădătorii de binefăcători…
Multora le-am dăruit, de-a lungul timpului, – e un obicei de la naștere, am primit mereu cărți de ziua mea și la rându-mi ofer cadouri celor dragi, foști dragi, cărți citite de mine – deci unora din trădătorii de binefecători chiar au în bibliotecă această operă desăvârșită, Divina Comedie a lui Dante Alighieri. Îi conjur să o citească.
Acasă, la Cluj, noaptea, în timp ce ai mei Sidonia și Nichita dormeau, de data asta liniștiți, am deschis din nou Zorba. și liber, mai liber în ceasurile tăcute ale nopții, am înțeles de ce aș trăi ca-n Zorba? Replica lui la sfârșitul dezastrului fulminant, când cade întreg edificiul ce trebuia să fie un funicular pentru buștenii luați de la călugări mi se potrivea de minune: “Ce prăbușire extraordinară, Boss!”. Citez din memorie… câți pot s-o ia de la început?!
Nu am acceptat în august un super partener european, am fost în Infern, totul s-a prăbușit… Dar Dumnezeu a vrut altfel. Au căzut măștile, dar viața merge mai departe. Cu bune și rele. De acum încolo, cu mult mai multe bune…
M-am bătut de prea multe ori cu morile de vânt. Am rămas în Cluj ca venetic. A fost extrem de greu profesional. Am reușit să construiesc alături de partenerii mei la finalul anilor 90 cel mai puternic ziar regional, chiar dacă alții culeg azi roadele. Am fost ca venetic în Mureș, Sibiu, Deva și nu numai, unde au fost și unde mai sunt creații de ale mele în presa locală. Multe mori de vânt… La Madrid, în fața statuii ecvestre a lui Don Quijote, undeva prin 1996, i-am dezvăluit încă o dată soției mele de ce-l iubesc necondiționat pe Don Quijote de la Mancha! Și toate aparentele lui nebunii…
Îmi permit să vă cer să citiți un citat din Miguel de Unamuno, din cartea Viața lui Don Quijote și Sancho: Adesea mă cuprinde nostalgia Evului Mediu; aș vrea să trăiesc și eu, la fel ca tine, zbuciumul lui. Altfel, nu ne rămâne decât o viață netrebnică. Nimănui nu-i pasă de nimic. Iar când se ivește câte cineva care încearcă ca să vânture de unul singur o idee sau alta, cutare sau cutare problemă, se spune că face totul din interes, din sete de faimă sau din dorința de a se face remarcat. Până și nebunia și-a pierdut la noi înțelesul. Până despre nebun cred și spun că e un tâlc și socoteală astfel. Cât despre rațiunea smintelii, apoi de asta nu se îndoiește nici unul dintre toți netrebnicii aceștia. Dacă domnul nostru, Don Quijote ar învia și-ar veni iar în această Spanie a lui, ei ar căuta nobilelor sale rătăciri un gând ascuns. Dacă cineva dă în vileag o samavolnicie, osândește o nedreptate, înfierează o mârșăvie, se-ntreabă robii: “Ce-o fi vrând cu asta? Ce urmărește? “Uneori ei cred și spun că o face ca să i se închidă gura de aur, alteori din porniri mârșave și patimi josnice, din răzbunare și invidie, sau nu vrea decât să iște zarvă ca să se vorbească despre el, din înfumurare; ba chiar ajung să spună că o face ca să petreacă și să mai omoare vremea, așa, în chip de distracție. Mare păcat că atât de puțini sunt cei cărora le arde de asemenea distracții! Bagă numai asta de seamă. Când văd o faptă oarecare de mărinimie, de eroism, de nebunie, tuturor acestor nerozi de bacalaureați, popi și bărbieri din ziua de azi nu le trece prin minte altceva decât “ Da’ de ce-o fi făcând asta?” Iar atunci când cred că au descoperit mobilul acțiunii- fie că e, fie că nu e cel pe care-l presupun ei- își spun: “Aș, a făcut-o din cutare sau cutare pricină! Iar când lucru are o rațiune de a fi și ei o cunosc, apoi lucru acela și-a pierdut atunci orice valoare. La asta le folosește logica, nenorocita de logică. S-a spus că a înțelege înseamnă a ierta. Și acești nemernici au nevoie să înțeleagă ca să-l poată ierta pe cel ce i-ar umili, pe cel care cu fapta sau cu vorba le-ar arunca în față ticăloșia, fără să le vorbească anume de ea. Au ajuns să se întrebe prostește de ce a făcut Dumnezeu lumea și și-au răspuns: întru slava sa, și au rămas atât de plini de sine și de satisfăcuți, ca și cum oricărui nerod i-ar fi dat să știe ce-i aceea slava lui Dumnezeu. Lucrurile au fost mai întâi făcute: abia după aceea a venit “de ce”-ul lor. Dați-mi o idee nouă, oricare, despre un lucru, și ea îmi va spune la ce-i bun. Când expun uneori vreun proiect, ceva ce mi se pare că ar trebui să se facă, se găsește mai întotdeauna câte cineva care să mă întrebe:
” Și pe urmă? ” La asemenea întrebări, nu încape alt răspuns decât o altă întrebare ” și pe urmă? “Nu se poate decât întorcându-i vorba: “și pe înainte? ” Nu există viitor: niciodată nu există viitor. Ceea ce numim noi viitor e una dintre cele mai gogonate minciuni. Adevăratul viitor este astăzi. Ce se va alege de noi mâine? Nu există niciun fel de mâine! Ce se întâmplă cu noi astăzi, acum? Iată singura întrebare.
“O fi vremea globalizării, dar Don Quijote e veșnic.”
De ce ofer mereu drept cadou Maestrul și Margareta a lui Mihail Bulgakov?! “ Cine ești tu, la urma urmei, spune?” O parte din acea putere ce veșnic rău îl voiește și veșnic face numai bine”. De când diavolul și bunul Dumnezeu și-au făcut intrarea pe scena literară disputându-și sufletul muritorilor, n-a existat demon mai ispititor decât profesorul Yeshua, prizonierul care-l îmblânzește pe procuratorul din Iudeea. De când mitul tinereții veșnice a invadat poveștile lumii, n-a existat femeie mai îndrăgostită ca Margareta Nikolaevna și care să-și recapete tinerețea cu prețul unei hotărâri atât de riscante. De când Faust își arată chipurile felurite în literatură, n-a existat maestru mai chinuit, mai vizionar și mai norocos decât cel iubit de Margareta. și de când oamenii joacă așa cum le cântă diavolul, adică de când lumea, n-a existat comedie mai mare decât cea dintr-o Moscovă în care Dumnezeu e interzis prin lege, iar diavolul calcă interdicția și ia partea binelui.
Aurelian GRAMA
