Gustul pâinii, aici și acolo

De ani de zile guvernanții noștri se tot miră de exodul cetățenilor patriei către alte zări. Mirare declanșată de o situație cât se poate de reală. Pentru că semenii noștri ne părăsesc, grupuri, grupuri, pe an ce trece tot mai mulți. Nu despicând marea în căutarea tărâmului făgăduinței, nici gândind la pajiști cu râuri de lapte și miere și nici mergând spre soluri cu iluzorii filoane de aur, pietre prețioase și ce-or mai fi. Ci dorind, pur și simplu, un trai decent, în accepțiunea normală dată cuvântului. Căci dacă ne raportăm la ceea ce vedem în jurul nostru zi de zi, trai decent poate însemna și cel dat de un salariu de 300-400 lei pe lună (adică vreo sută și ceva de euro), câștigați la negru, când patronul nu are chef de-o încadrare cu carte de muncă…

și uite-așa, majoritatea românilor plecați la muncă “dincolo” au luat cu asalt plantațiile de căpșune din Spania, viile din Italia, babele și țâncii neputincioși din țările nordice, etc. O bună bucată de vreme mulți dintre noi i-am privit ca pe niște iresponsabili sau, în cel mai bun caz, ca aventurieri, scăpați de barierele teritoriale ale comunismului. Desigur că vor fi fost (și mai sunt) inși duși, cu obiective prestabilite, la căscat de gură prin străinătate ori la cerșit, furat, tâlhărit, etc. Nu ne referim, însă, la aceștia pentru că ei, ori aici, ori acolo, s-ar ține tot de rahaturi. Ci îi avem în vedere pe oamenii sărmani puși pe orice muncă pentru niște euro care înseamnă cu mult mai mult decât ar putea avea în țară. Care înseamnă nerămânerea în urmă la plata consumului afișat în scara blocului, punerea de geamuri stil termopan (pentru că alealalte, din construcție sunt, oricum, jalnice), răsfățarea copilului cu câteva lucruri noi, poate chiar cumpărarea unui autoturism cu botul rotunjit și spatele ridicat. Îi avem, de asemenea, în vedere pe oamenii întreprinzători și isteți, cărora piedicile birocratice autohtone și modalitatea (nejustificat diferențiată, dar nu după sex ori vârstă…) de a fi tratați de către diferiții indivizi reprezentând diverse autorități ale statului (exemplele frecvente oferite de mass-media sunt elocvente) i-au făcut să ia drumul Europei. În fine, îi avem în vedere pe cei supradotați, în special tineri, care au constatat că după tot felul de premii internaționale au, mai cu seamă, șansa de a se înfunda într-un institut de cercetări, cu un salariu mult inferior unui șef de mall.

Fenomenul este mult mai extins decât îl anticipăm. Suntem informați, pe cale oficială, că în prezent sunt plecați la muncă în străinătate peste 2 milioane de români. și chiar dacă nu ni s-ar fi spus, semnele exodului sunt evidente. Câțiva țărani din Muntenia mi-au spus că merg în fiecare an la “îngrijit de oi” în Italia, pentru câte un sezon. și că banii câștigați acolo, câteva luni, le ajung apoi să trăiască în țară tot anul. Am văzuți preoți disperați (având parohii mici, prin diferite sate și salarii de mizerie) care erau gata să-și lepede sutana pentru câțiva ani, plecând la lucrul cu brațele prin căldurile țărilor arabe, ca să-și poată întreține familia. știu și învățătoare ieșite la pensie care s-au chinuit să prindă un post de baby-sitter sau de îngrijitor al vreunui bătrân din Occident, țintuit la pat.

Cu siguranță că nu este vorba de o psihoză națională și nici de mofturi ale unor leneși ce vor să smulgă covrigii din cozile unor patrupede străine. Ci este vorba de necesități stringente, recunoscute într-un fel, în fine, de putere. Guvernul promite pachete salariale atractive și alte feluri de avantaje materiale pentru ca aceia plecați la muncă în străinătate să revină grabnic în țară deoarece, de pildă, în domeniul construcțiilor există un îngrijorător deficit de forță de muncă. Numai că nici nu s-a răcit bine propunerea, că guvernatorul Băncii Naționale a și apucat să spună cum că nici vorbă de așa ceva (salarii mărite și pachete pe măsură) dacă nu vrem să aruncăm în aer procentajul de inflație. Vădit nemulțumit, ministrul muncii a arătat că nu-i prea pasă de textele guvernatorului și a ținut-o cu mărirea salariilor potențialilor întorși în țară, bașca alocații și pensii suplimentare. Acuma, văzând situația dată, nu cred că vreun român și-a lepădat salopeta spaniolă și s-a urcat gâfâind în trenul de București. Să fim serioși!

Ani de zile am auzit că pâinea, oricât de rea ar fi, tot mai gustoasă-i, zice-se, în țara ta. Cu siguranță că statutul de angajat străin nu-i unul roz. Cunoaștem multe cazuri de înșelăciuni amarnice, de socoteli care în târg au fost cu totul altele decât acasă. Dar, știm și alte pilde. Care ne dor cel mai mult (dacă ne interesează câtuși de puțin acest popor). Acelea în care tinerii noștri cu talente ieșite din comun au fost grabnic valorificați de alții, în timp ce noi n-am făcut decât să-i prezentăm ca știri de senzație. și nimeni nu le poate cere acestor tineri (și altora) ca de dragul proverbului cu aroma pâinii să-și reprime un vis pe care știu sigur că-l pot transforma în realitate. Nu ei sunt cei care trebuie să se schimbe, ci sistemul.

Andreea CIUCÄ‚