Victimele unui vis

În 13 septembrie s-a împlinit un an din dimineața în care la ora 9.45, doi tineri din Ibănești porniți pe șoselele Europei în căutarea unui trai mai bun, au pierit într-un stupid accident de circulație. Florina Fărcaș și Moldovan Marcel erau în drum spre Spania, unde sperau să găsească un loc de muncă. Cauza morții a fost oboseala șoferului care a adormit la volan. După ce i-a băgat în pământ pe cei doi tineri mureșeni și pe încă un ocupant al mașinii, șoferul clujean Ioniță Bocan nu a pățit încă nimic. Este liber și fără remușcări.

Florina Fărcaș, în vârstă de 23 de ani, era proaspătă absolventă a secției matematică –informatică a Universității Petru Maior din Târgu Mureș. După ce a susținut examenul de licență, a plecat în vacanță în Italia, iar de acolo a pornit pe un drum care trebuia să fie unul al vieții. Aripile i-au fost frânte brutal, zdrobite între fiarele contorsionate ale microbuzului care trebuia să o ducă în Spania.

Marcel Moldovan, după ani în care circula și lemnul au fost principala lui preocupare, la îndemnul fratelui său, Florin, plecat de trei ani în Spania, a pornit la drum. Nu a mai ajuns acolo, pentru că inconștiența celui de la volan a pus capăt pulsului vieții și aspirațiilor lui.

Imediat după ce a trecut granița dintre Franța și Spania, Ioniță Bocan a adormit și a intrat pe contrasens cu microbuzul pe care îl conducea. În încercarea de a evita o coliziune frontală, șoferul a făcut o manevră care a determinat mașina să intre în derapaj. Impactul distrugător a curmat două vieți tinere și a lăsat familii mutilate sufletește.

După un an

La fel ca înmormântarea, slujba de pomenire de un an s-a ținut separat, la distanță de o săptămână. “Marcel, copilul ăsta al meu, minte tânără, s-a dus în lume să facă bani. I-am spus să steie acasă, dar îmi tot punea o casetă de la fratele lui. “Te aștept să vii la mine”, îi spunea Florin. Și el, Marcel, îmi spunea: “tată mă duc să fac niște bani și nu stau multă vreme. Merg să putem trăi mai bine. Până la sărbători îs acasă. No, sărbători am avut și am de atunci… și într-o curbă mi l-o omorât”, ne-a spus cu lacrimi în ochi Alexandru Moldovan, tatăl lui Marcel. Apoi ne invită pe terasa casei ca să ne arate materialele apărute în presa spaniolă după producerea accidentului.

“Da, mi l-o omorât…, de atunci, io mai îs cum îs, dar soția mea nu mai e de treabă. De ce nu m-o fi luat pe mine Dumnezeu, ca tată, că mă duceam fără să zic nimic…, dar așa, ce viață mai avem noi?”.

Tatăl își plânge copilul plecat…

Privim articolele din presa spaniolă trimise de fiul Florin și fiarele contorsionate ale mașinii în care și-au pierdut viața tinerii ibăneșteni ne dau frisoane. Întrebăm ce s-a întâmplat cu șoferul și aflăm că este bine, liber și ferice. Fără remușcări, fără regrete. “A venit după o vreme la mine cu tatăl lui care mi-a spus să-l iert pe fiul lui, să nu ajungă la închisoare că e destul că s-au pierdut două vieți. Să nu se mai irosească și a treia. Că ne va ajuta cu bani, ca și cum ne-ar ajuta Marcel. Îmi venea să-l omor pe loc, dar gândindu-mă la cea am simțit și simt io pentru Marcel și toată familia mea, am zis să-l iert. Ne-am înțeles, am vorbit și cu niște avocați, dar de făcut nu am făcut nici un act. Când s-o împlinit șase luni de la înmormântare, la parastas, ne-au dat zece milioane de lei, ajutor, ziceau ei. Eu am nevoie de ajutor acasă și de copilul meu întreg. Dar el nu mai e… Mi-au promis atunci la început că îmi vor da 300 de milioane de lei, îs banii la care ne-am înțeles ca să nu îl dau în tribunal. Dar ei știau legile mai bine ca mine, după cum se vede, pentru că, după ce a trecut termenul în care puteam să am pretenții prin lege, au dispărut și eu am rămas și cu copilul mort, și ei cu minciuni și omoruri. Ce să mai facem…, ne uităm la fotografia lui Marcel și plângem. Uite ăsta e Marcel, că numai în poză îl mai putem vedea”, ne îndeamnă tatăl să privim înspre un tablou din care ochii tânărului care a fost ne priveau. Ochi inteligenți, fremătând de viață.

Un alt vis spulberat

La un an de la tragedie, este atât de multă durere adunată între pereții acestei case din Ibănești Pădure, încât e palpabilă. Privim pe geam și vedem două morminte peste drum, în fața casei. Aflăm că sunt mormintele părinților lui Alexandru, dar nu a avut putere să își îngroape și fiul atât de aproape de casă. Nu putea să-i vadă mormântul rece în fiecare dimineață când se trezea. “Dar am tot avut un vis cu Marcel. În ultimul mă tot împingea cu piciorul și m-am răstit la el: “ce faci, măi”. Atunci, Marcel mi-a răspuns: “ce faci, mă critici? Atunci nu mai vin niciodată”, și a dispărut. I-am spus nevestei care a început să plângă și să mă întrebe de ce l-am alungat din casă pe Marcel. De atunci nu l-am mai visat și mă rog de el să vie înapoi în visurile noastre”.

Ce mai înseamnă azi o familie? În ultimul timp, asta e întrebarea pe care Alexandru și-o pune tot mai des. Cu un copil plecat deja de patru ani în Spania la lucru și care nu dă semne că ar dori să se întoarcă acasă, cu un fiu al cărui destin s-a întrerupt brusc, la granițe de țări europene, cu multă, prea multă muncă pe care nu o mai poate birui de unul singur, cu singurătatea tot mai apăsătoare a bătrâneții care se apropie, Alexandru și soția lui au ajuns la un prag pe care nu știu cum să îl depășească. Privesc cu durere în jur la bătătura în care cu ani în urmă nu puteai să calci din cauza găinilor. Acum e goală. Circula de tăiat lemne mai funcționează când și când. Tractorul a amuțit aproape complet. Cocina porcilor este și ea aproape goală, iar în grajd numărul vitelor s-a împuținat. Pentru cine să mai “lucre” de dimineața până seara?

“Am lucrat o viață pentru copiii mei. Și când s-o făcut mari și trebuiau să ne ajute ei pe noi, nu-i mai am. Florin tot promite că se întoarce acasă, dar nu-mi spune când. Poate nu vrea să mă supere, da’, dacă și-o cumpărat apartament acolo și dacă s-o însurat acolo, așa-i că nu mai vine? Ne-am pierdut amândoi copiii. Unu-n pământ și altul pe pământ străin. Anul trecut când l-am îngropat pe copilașul nostru aveam în curte un nuc bătrân. Anul ăsta o trebuit să îl tăiem că rădăcinile ne ridicau casa. O fi vreun semn ăsta? Trebuie să începem o nouă viață? Am tot vorbit cu nevasta și am zis că puterile ni se împuținează și om ajunge bătrâni și n-om mai trebui la nimeni. Să vindem toată gospodăria și pământul și să ne cumpărăm o garsonieră la oraș. Acolo nu mai trebuie să avem nici o grijă. Dar prima dată să vină Florin acasă. Poate acuma la parastas.

Comemorare în lacrimi

La sfârșitul acestei săptămâni în memoria lui Marcel a fost ținută slujba de comemorare. Un an în care în afara durerii care nu trece, în afara lacrimilor care curg ca dintr-un izvor nesecat nu s-a mai întâmplat nimic. Nici criminalul nu e criminal. Conform a ceea ce se întâmplă, e om curat. A omorât din neatenția lui doi tineri. Brutal. Apoi, cu doar puțină vreme în urmă, o a treia victimă a aceluiași accident a decedat.

În urmă cu un an, căutând să ajungem la adevăr, ni s-a spus, nu mai are importanță de către cine: “de ce vreți să știți cine conducea microbuzul? Gândiți-vă că omul are soție și soția lui va suferi cumplit. Și așa suferă. Respectați durerea și dorința de a rămâne anonimă”. După insistențe, am aflat și numele șoferului și faptul că acesta făcea de multă vreme trasporturi de români în afara granițelor. Avea clientela lui printre muncitorii din Spania, pe care îi transporta, la negru, dintr-o țară în alta. Transportul se făcea pe bază de recomandare, din puncte fixe de întâlnire din Spania și Italia. Așa au ajuns cei doi tineri, în mașina morții.

Dacă acest om tot e liber și dacă consideră că nu are nici un fel de datorie, oare nu e de datoria autorităților să cerceteze dacă nu se ocupă de același lucru? Pentru a nu mai suferi și alții.

Eugenia KISS