Capitularea Vaticanului (III)

2006 va fi cunoscut în istoria omenirii drept anul care a consfințit pierderea definitivă de către Occident a bătăliei sale spirituale cu Islamul. Actul de capitulare a fost semnat de Biserica Catolică, în frunte cu liderul ei, Benedict al XVI-lea, care a sacrificat patrimonul de credință creștin de dragul unei păci iluzorii cu lumea musulmană.

Așa cum anticipam în numerele anterioare, ecourile iscate de reacțiile violente ale lumii musulmane față de discursul papal de la Regensburg, din 12 septembrie, n-au întârziat să apară, în ciuda repetatelor scuze și a “respectului profund” exprimat de Benedict al XVI-lea față de islam. Fapt semnificativ, una din primele consecințe ale capitulării teologice și morale a Papei în fața islamului s-a manifestat chiar în Germania (țara natală a lui Joseph Ratzinger), unde Opera din Berlin a anunțat, la 26 septembrie, contramandarea piesei “Idomeneo” , care ar fi urmat să fie pusă în scenă în luna noiembrie. Conducerea instituției a declarat că piesa, în cadrul căreia sunt înfățișate capetele decapitate ale lui Neptun, Buddha, Iisus și Mahomed, nu va mai fi jucată din cauza “riscurilor de securitate incalculabile care pun în pericol viața actorilor și a spectatorilor”. Decizia de anulare a reprezentației, luată în ciuda faptului că nu a existat nici o amenințare directă la adresa Operei din Berlin, este simptomatică pentru atitudinea defetistă și panicardă a Vaticanului și Europei Occidentale în relație cu natura violentă a islamului și poziția agresivă a multor musulmani. Nici măcar criticile formulate la adresa lașității conducerii Operei de către cancelarul Angela Merkel, care a ținut să precizeze că “anularea piesei a fost o greșeală; autocenzura nu ne ajută împotriva persoanelor care practică violența în numele islamului, iar a bate în retragere nu are nici un sens”, nu i-au determinat pe șefii prestigioasei instituții de cultură să se răzgândească.

Scuze inutile

Dincolo de amplificarea sentimentului de vulnerabilitate în Vest, pasul înapoi făcut de Benedict al XVI-lea n-a avut impactul scontat nici în tabăra musulmană, confirmând încă o dată în plus faptul că pentru adepții mahomedanismului astfel de gesturi sunt receptate ca un semn de slăbiciune. Sugestivă în acest sens a fost poziția comună adoptată atât de liderii al-Qaeda, despre care liderii de opinie occidentali susțin că nu reprezintă adevărata față a islamului, cât și de organizații musulmane reprezentative din Occident, lumea arabă sau Asia. Astfel, în timp ce numărul doi al-Qaeda, Ayman al-Zawahiri, l-a asemuit pe Benedict al XVI-lea cu un papă cruciat și a făcut apel la creștini “să devină musulmani care nu recunosc Trinitatea sau crucificarea”, Asociația Musulmanilor din Marea Britanie, Frații Musulmani din Egipt sau “Jamaat al-Dawat” din Pakistan s-au întrecut în declarații ofensive la adresa papei sau a creștinismului. Cei mai virulenți s-au dovedit clericii din Pakistan, care au cerut înlăturarea lui Benedict al XVI-lea și au redactat o declarație în care se afirmă că “Papa și toți necredincioșii trebuie să știe că nici un musulman, în nici o împrejurare, nu poate tolera o insultă la adresa Profetului Mahomed. Dacă Occidentul nu-și schimbă poziția față de Islam, se va confrunta cu grave consecințe. Declarația Papei împotriva Profetului Mahomed nu a fost neintenționată. El a deschis un nou front împotriva Islamului iar musulmanii trebuie să se pregătească pentru jihad din cauza comentariilor insultătoare ale Papei împotriva Islamului”.

Miopie teologică

Unanimitatea reacțiilor violente din lumea musulmană nu face decât să confirme o realitate care a scăpat discernământului Bisericii Catolice – aceea că orice încercare de a concilia Islamul cu religia creștină sau laicitatea spațiului occidental este deșartă. În numele unui ecumenism prost înțeles, ierarhia Vaticanului a trecut sub tăcere nu numai faptul că musulmanii nu adoră același Dumnezeu ca și creștinii, dar și că se închină unui dumnezeu sângeros, violent, adversar al divinității creștine. Urmașii actuali ai papilor cruciați se comportă ca și cum ar ignora adevărul că, încă de la apariția sa, Islamul a stat sub semnul jihadului, îmbinând credința, politica și violența, obiectivul său fiind acela de a domina lumea și de a face cât mai mulți aderenți la mesajul lui Mahomed, prin supunerea la religia islamică. Este cel puțin dezamăgitor că “Sfântul Scaun” nu suflă un cuvânt despre faptul că doctrina împărțirii lumii în două categorii – “Dar-al Islam” (Casa Islamului) și “Dar-al Harb” (Casa Războiului) a rămas la fel de actuală azi ca și în urmă cu aproape 1400 de ani. În accepția mahomedanismului, prima categorie cuprinde întregul teritoriu locuit de musulmani, fiind o entitate politico-teritorială, iar cea de-a doua este populată de “comunități necredincioase”, ce trebuie aduse pe calea “dreptei credințe musulmane”, pentru a li se arăta superioritatea islamului. Acest obiectiv presupune legitimarea războiului sfânt, a stării conflictuale permanente, definită în termenii dihotomici ai învingătorului și învinsului, ai stăpânului și ai supusului. Numai dintr-o astfel de perspectivă poate fi înțeleasă și explicată corect avalanșa de acte de terorism și declarații belicoase care se revarsă din zona islamului înspre lumea occidentală, indiferent că e vorba de dimensiunea ei secularizată sau religioasă.

Victimă vinovată

Din păcate, datorită unei atitudini care seamănă mai degrabă cu cea a struțului care preferă să închidă ochii în fața realității neplăcute, Vaticanul a devenit un complice la înfrângerea spirituală a Vestului, înfrângere care se conturează deja sub ochii noștri. Prin relativizarea temeliei dogmatice a creștinismului, care statuează că mântuirea nu poate avea loc decât în interiorul Bisericii – trupul lui Hristos, prin promovarea așa zisului dialog inter-religios, de fapt un sincretism mascat, Biserica Catolică a deschis o cutie a Pandorei, care nu avut alt rezultat decât slăbirea credinței creștine și ascensiunea islamului în chiar inima Europei odinioară catolice. Această absență a angajamentului și a convingerilor proprii, dublată de o necunoaștere teologică în materie de Islam, reprezintă cauza zecilor de mii de convertiri ale occidentalilor la Islam, care se petrec anual în țări ca Franța, Anglia, Italia, Germania, Belgia sau Olanda. În ultimă instanță, ascensiunea islamului și atitudinea defensivă a Vaticanului sunt consecința pierderii identității religioase a Occidentului catolic și a produsului său secundar, protestantismul, care nu au fost în stare să furnizeze un anticorp viabil în fața ofensivei islamice.

Faptul că Vaticanul a cedat după numai cinci zile pretențiilor nejustificate emise de lumea musulmană, în condițiile în care refuză de peste șase decenii să recunoască rolul ambiguu jucat în Holocaustul evreilor, spune totul despre frica sa față de teroarea islamică și despre lipsa de încredere a Vestului în apărarea valorilor fundamentale ale civilizației sale.

Trădarea Papei

Dacă Papa Benedict al XVI-lea s-ar fi ridicat la înălțimea patrimoniului de credință din care pretinde că se adapă, nu ar fi existat să demaște iluzia că islamul ar fi o religie a păcii sau că poate exista un dialog pașnic cu cei care îl resping pe Hristos și Evanghelia Sa. Prin reacția lor agresivă și barbară la citatul folosit de papă, musulmanii au demonstrat exact actualitatea acelui citat. În calitate de păstor a peste un miliard de suflete, a te preface că nu vezi acest rezultat și a pretinde că, dimpotrivă, respecți islamul mai mult chiar decât restul religiilor care n-au amenințat Vaticanul echivalează cu un act de demisie morală, de fraudă spirituală, de hulă împotriva Duhului Sfânt. De ce? Pentru că falsul ecumenism promovat de ultimii suverani pontifi, printre care se numără Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea, a dus la inducerea în eroare nu doar a propriilor credincioși, ci și a sutelor de milioane de musulmani care, urmând o credință caracterizată de Biblie drept antihristică, deoarece “tăgăduiește pe Tatăl și pe Fiul” – Ioan 2:22, își continuă drumul spre pierzanie fiindcă nu li spune răspicat unde greșesc și nu li se oferă alternativa adevărului creștin. Iar celor tentați să creadă că scuzele prezentate de Benedict al XVI-lea sunt doar o manevră de domolire a “străzilor arabe”, le spunem de pe acum că se înșeală amarnic. Gestul papei a fost interpretat de către musulmani ca o dovadă a forței poziției lor și nu va face decât să încurajeze izbucniri și mai violente în viitor. În cazul în care “episodul Regensburg” va determina Vaticanul să accepte ideea că orice aspect al practicii islamice, inclusiv “războiul sfânt”, este deasupra criticii, vom asista la victoria definitivă a mentalității jihadului, a cărui logică interioară riscă să se concretizeze în împlinirea celebrei profeții a lui Malachia, care avertizează că Roma, “cetatea celor șapte coline va fi distrusă”. Iar dacă ar fi să se respecte cronologia profeției, ultimul papă, contemporan al distrugerii “Cetății eterne”, nu va fi altul decât succesorul actualului suveran pontif, Benedict al XVI-lea.

Ioan BUTIURCÄ‚