Presă și ipocrizie
Este grotesc să vezi cum, pentru “oamenii de presă” din Oradea, doar o găleată de fecale constituie prilejul potrivit pentru a se băga în seamă. Exercițiul dureros al privitului în oglindă ar trebui repetat zilnic de fiecare dintre ei, indiferent că sunt patroni de publicații sau simpli salariați. Și unora, și celorlalți, le este greu să accepte că sunt persoane publice, că servesc un interes general, că activitatea lor afectează viața întregii comunități, că pot influența destine. Este firesc, deci, să fie, la rândul lor, cunoscuți și expuși criticii. Este normal ca persoana care își asumă responsabilitatea mediatizării unei informații, a dezvăluirii unor fapte sau a susținerii unui punct de vedere să fie accesibilă opiniei publice. Aceasta trebuie să se asigure că “autorul” unor alegații nu este un nebun deja diagnosticat, manipulabil și iresponsabil. Trebuie să știe din ce tabără face parte jurnalistul, dacă servește un grup de interese, ce frustrări îl apasă. De aceea, mulți “oameni de presă” preferă să se ascundă în anonimat, amăgindu-se că nimeni nu poate desluși cine se află dincolo de un anumit articol scris sau în spatele unei oarecare emisiuni audio-video. Pe cine vor să mintă? Oricât s-ar chinui
să-și ascundă lingurița sau polonicul – sugerate de gestul vulgar atribuit lui Florin Cuc – acestea se întrezăresc și sunt dibuite până și de aceia mai puțin inițiați în culisele presei locale. Când le este arătată adevărata față se interpretează că se încalcă solidaritatea de breslă și auzi cele mai penibile lamentații, disperați că au fost “ridicați la rangul de personalitate publică”.
O puternică infuzie de ipocrizie a tulburat “dezbaterea” pe tema rahatului aruncat, la propriu, asupra redacției GAZETEI de Oradea! Un gest strict patologic a fost ridicat la rangul de mare eveniment local. De fapt, mârșăvia numai așa putea fi desăvârșită, pentru a plasa rahatul și la figurat asupra concurenței copleșitoare pe care o reprezintă Trustul de presă GAZETA. În primul rând, rahatul nu a fost adus din altă parte, ci tot din haznaua locală. El există și în presă, ca în orice alt domeniu al unei societăți în criză. În al doilea rând, “Armaghedonul presei orădene” – alt mare scandal din presa locală – a constituit o și mai mare găleată cu fecale la adresa unor “oameni de presă” din Bihor. Trimis în data de 17 noiembrie 2005 pe adresele electronice ale mai multor persoane și instituții, el a provocat reacții ciudate. Jurnaliștii vizați de anonimă nu au fost la fel de preocupați de adevărul sau minciuna celor relatate în “document” pe cât de identificarea autorului dezvăluirilor. Gravele acuzații de șantaj și corupție au fost lăsate în plan secund. Nu negarea acestor practici îi frământa pe împricinați. Faptele deconspirate în Armaghedon nu erau o noutate pentru mulți condeieri locali. Au considerat însă că este mai important să afle cine a încălcat legea tăcerii. Când au aflat că este tocmai un coleg, care vorbea în cunoștință de cauză, din interior, au încercat să facă uitat incidentul.
Cantitatea de rahat pe care o consumă presarii din România poate fi ușor evaluată. În principiu, când patronatul unor mass media nu a avut nicicând nimic în comun cu ziaristica, activitatea acestora este, din start, suspectă. Atuul GAZETEI este acela că proprietarii trustului din care face parte sunt numai ziariști care au ales
să-și fie propriii stăpâni și au reușit. Nu au fost obligați să protejeze imaginea niciunui potentat local și de aici li s-a tras ostilitatea cu care au fost întâmpinați.
În condițiile legislației actuale, după recenta dezincriminare a calomniei și insultei, toată problematica violenței din presă se învârte în jurul responsabilității. Abrogarea celebrelor articole 205 și 206 din Codul penal era eficace numai în sistemele de drept consolidate. Pentru societățile în tranziție, aceeași măsură poate conduce la efecte contrarii celor urmărite de legiuitor. Un sistem de protecție cvasiprivată a demnității persoanei presupune o bună funcționare a tuturor instituțiilor de drept. Societățile care editează publicații trebuie să fie serioase și potente financiar. Apoi, administratorii lor trebuie să fie identificabili, să prezinte garanții materiale și să fie responsabili din punct de vedere psihiatric, fiindcă răspund cu întreaga lor avere pentru activitatea publicistică a firmei. Capitalul social al editorilor este, în mod obligatoriu, mult mai mare și nici într-un caz nu se reduce la suma minimă necesară pentru constituirea unei societăți comerciale obișnuite. Banii sunt curați, provin din activități licite și nu au rolul să finanțeze albirea imaginii unui contrabandist, a unui evazionist sau a altui borfaș care se visează făcând politică. Activitatea publicistică este asigurată în mod obligatoriu pentru mal praxis. Un proces pierdut poate trimite editorul în faliment și pe ziarist în afara profesiei, definitiv. Doar într-un asemenea mediu vor putea fi hingheriți definitiv din presă și derbedeii lui Tărău, și ipocriții altora.
Alexandru LELE
