Dulceața vremurilor la Saschiz

Saschizul este, înainte de toate, locul în care, sașii veniți pe aceste meleaguri, acum sute de ani, și-au dorit să să se așeze. Și au făcut-o atât de bine încât urmele trecerii lor se văd la tot pasul. Biserica evanghelică din centrul comunei și turnul cu ceas construit lângă lăcașul de cult au înfruntat trecerea veacurilor, păstrându-și verticalitatea. Și frumusețea unică. Pe coasta dealului care mărginește partea estică a centrului de comună se află ruinele cetății țărănești, care, se pare, va fi restaurată în curând. Cetatea a fost construită tot pe la 1300, de populația, care își aveau aici vatra. În acest fel, puteau să se ferească din calea năvălitorilor. Zidurile groase și înalte de până la nouă metri și cele șase turnuri au fost de nenumărate ori adăpost pe termen lung pentru sașii din zona Saschiz. Apoi au venit alte vremuri. “După ce năvălirile au încetat, cetatea a căpătat cu totul alt rol. Tinerii se adunau aici în fiecare sfârșit de săptămână. Era locul lor preferat de distracție. Clopotul din Turn bătea regulat ora 12.00, ceasul prânzului, zilnic. Făcea parte din viața colectivității. Apoi a venit anul 1945 și, fără nici un motiv concret, comuniștii au distrus și cetatea și turnul clopotului. Ce nu au reușit hoardele invadatoare au reușit cei care spuneau că reprezintă poporul”, povestește Ioan Schasser, viceprimarul comunei Saschiz. Acest act de o barbarie inimaginabilă, a lăsat răni deschise pe zidurile cetății.

UNESCO contribuie cu “felicitări”

Acum, la peste 50 de ani de la valul distrugător, Saschizul s-a arătat lumii. Unicitatea clădirilor, frumusețea caldă a locului, valoarea istorică a întregii așezări au făcut ca Saschizul să fie înglobat în patrimoniul UNESCO. O mare mândrie pentru localnici, pentru noi toți, dar și o mare responsabilitate în același timp. “Restaurarea și conservarea cetății, a bisericii, a școlii și a celor două case distruse de peste drum de primărie, este prioritatea noastră imediată. Avem deja un proiect făcut pentru 10 ani, prin care ne-au fost alocate 21 de miliarde de lei. În funcție de cum ne vor intra banii, ne vom putea apuca de lucru. De asemenea, s-au arătat dornici să ajute Saschizul, unii din foștii locuitori ai comunei, câteva fundații, dar și Ministerul Cultelor, care este principalul finanțator de până acum. În ceea ce privește UNESCO, ei ne ajută mai mult cu încurajări, dar…asta e”, a concluzionat viceprimarul Schasser Ioan.

Pribegiile sașilor

Din păcate, despre sași se poate vorbi aproape la timpul trecut. Imediat după Revoluție, în ’90, ’91 și ’92, peste 750 de sași din Saschiz au plecat în Germania. După sute de ani în care România a fost patria lor, cu bune și cu rele, sașii au ales să se întoarcă la patria mamă. Au plecat lăsând în urma lor case mari și bogate. Au plecat fără să se uite în urmă. Dacă o făceau, ar fi văzut cum, de truda lor de o viață, profită țiganii. Au intrat în aceste case și le-au distrus. În câțiva ani, case care păreau indestructibile, au fost puse la pământ. Două asemenea “relicve” se găsesc exact peste drum de primărie. “Văzând cum încep distrugerile, sașii care au plecat printre ultimii, au avut grijă să își lase avutul în grija vecinilor. “Din aceștia, cei care au unde să se întoarcă, mai vin peste vară acasă. De stat, stau mai mult pensionarii, ceilalți însă doar atât cât le permite buzunarul pentru că, nici în Germania situația economică nu mai e atât de înfloritoare, ca în urmă cu niște ani. Comunitățile săsești se destramă încet. De ce ne pare mai rău este pierderea unei identități și ale unor comunități, care nu te făceau de minune”, spune viceprimarul.

De altfel, chiar și el cu soția și cei doi copii au ajuns în acei ani în Germania. Cum a fost printre cei care nu au putut uita Saschizul, s-a întors acasă. Lăsase în urmă o casă proaspăt renovată, acareturi, animale. A regăsit totul așa cum le-a lăsat, de parcă nici nu fusese plecat. Nu îi pare rău că a lăsat încălzirea centrală de acolo pe focul de lemne de acasă. “Mai bine în căsuța ta, decât în chirie la alții” a spus el.

“Suflete curate”

Câți dintre sași au stat pe loc? În Saschiz mai sunt 50 de “suflete curate”, cum le place lor să se numească, ceilalți sunt amestecați. În total, cu copii cu tot, sunt 85 de persoane. Luat altfel, din 612 înregistrate 70% sunt locuite de țigani, celelalte de sași, români și câțiva maghiari. Cu toate că sunt puțini, sașii nu renunță la cultura lor. Nu vorbesc despre asimilare pentru că de-a lungul veacurilor și-au păstrat ființa națională. Nimeni nu a avut interesul să îi schimbe, nici măcar nu au încercat. La ce bun să schimbi ceva ce “merge perfect”? Sunt și azi strânși în jurul credinței, obiceiurilor și tradiției lor. O astfel de statornicie, cea culinară, a făcut ca săptămânile trecute, Saschizul, sașii din zonă, să devină, pentru câteva zile, “dulceața lumii”.

Dulceața care a speriat lumea

Exclamații de admirație au ieșit pe buzele vizitatorilor Târgului internațional gastronomic desfășurat la Torino în perioada 26-30 octombrie 2006, în fața standurilor cu exponate românești.

Totul a început în 4 iunie, la Hanul Cetății din Saschiz, când Fundația ADEPT cu ajutorul a patru experți culinari italieni, reprezentanți Slowfood, au fost alese câteva sortimente de gemuri care au participat în final la Târgul Internațional de Gastronomie “Terra Madre” din Torino. La dulcea degustare au venit cu gemuri proprii gospodine din Cloașterf, Viscri, Boiu, Mihai Viteazu, Saschiz, Criș și Mesendorf.

Acestă degustare s-a dorit a fi un prim pas în promovarea produselor naturale specifice zonei. Dulcețuri din cele mai variate fructe: prune, căpșuni, vișine, mere, corcodușe, măceșe, zmeură, pere, fructe de pădure etc, dar și gemuri inedite din nuci verzi, sau, unicate, din cătină sau rabarbăr. Acestea din urmă au fost considerate de experții degustători ca fiind unicate, ca și concepție și gust. În 2005, președintele Terra Madre, Carlo Petrini a trecut prin Criț, Viscri și Saschiz, a gustat gemurile și a fost entuziasmat. Atunci a și lansat invitația pentru Slowfood din acest an. “De fapt inițiatorul acestui eveniment pentru noi este liderul ADEPT, care ne-a încurajat tot timpul să ne păstrăm tradiția și valorile și să ne întoarcem la tradiția culinară. Așa am ajuns în acest an la Milano. România a fost reprezentată de noi, gospodinele din Saschiz, Viscri și Criț, care ne-am prezentat cu gemuri, și de o familie de ciobani din Moeciu, care au venit cu 200 de kg de brânză de burduf ambalată în coajă de pin. În două zile au rămas fără brânză… Aceștia am fost acolo. Dar alte gospodine din Mesendorf și Cloașterf au trimis doar gemurile, deplasarea fiindu-le imposibilă. În cele cinci zile de târg m-am simțit incredibil. Expoziția culinară a fost organizată la Torino, în satul Olimpic unde s-a desfășurat ultima olimpiadă de iarnă. Organizarea a fost incredibilă. Sponsorii ne-au invitat pe scenă și ne-au prezentat celor de față. Am fost foarte mândri când ne-au felicitat și ne-au spus că nici ei nu au uitat de vremurile în care erau mici producători. Ne-au încurajat, ne-au făcut să fim mândri. La standul nostru, a fost o aglomerație permanentă. Pâinea de casă tăiată “soldăței” pe care cu o linguriță doritorii își puteau pune gemul dorit, se termina foarte repede. De fapt, când ne vedeau toți exclamau: “O! Marmeleta!” Gemurile noastre erau considerate marmeladă din cauza gustului natural, dulce acrișor. Iar gemul de mere cu scorțișoară a fost preferatul tuturor. Am văzut acolo oameni din lumea largă, de la incașii din Peru, la indieni din America și indieni budiști. egipteni, libanezi, africani, brazilieni, israelieni, fiecare cu produse culinare specifice. Ne schimbam de la stand și mergem pe la standurile celorlați să degustăm. A fost o nebunie frumoasă. Iar lumea, venea încontinuu. Parcă era un furnicar neîntrerupt. Doar în ultima zi către seară, parcă s-au mai domolit. Și a fost 20 de euro biletul de intrare. De persoană. A fost incredibil”, ne-a povestit Catarina Schasser, una din fericitele participante la festivalul de gastronomie din Torino.

Europenii tânjesc după produse naturale

Prin proiectele “Presidia”, susținute de mișcarea Slowfood, se urmărește încurajarea folosirii de către restaurante și populație, de noi toți în general, a preparatelor culinare produse în gospodăriile individuale, după rețete vechi, în care folosirea conservanților nu era cunoscută. Slowfood militează pentru conservarea moștenirii gastronomice a omenirii tot mai mult amenințată de globalizare, prin dezvoltarea fermelor gigant în care se practică agricultura nocivă pentru mediu și pentru om, și în care cantitatea e mai presus de calitate. În acest context, Slowfood promovează și protejează preparatele producătorilor individuali, pentru ca produsele naturale să ajungă la cât mai mulți consumatori. Noi avem încă noroc. Pentru că dulcețurile și gemurile din cămările bunicilor și ale mamelor noastre au încă savoarea naturală. Acest lucru se dorește acum să se reintroducă și într-o lume supertehnologizată, care o duce tot mai rău cu sănătatea. Și cu satisfacera papilelor gustative. Reîntoarcerea la glie, la plantele și fructele pe care natura ni le-a pus la dispoziție, se face dinspre Saschiz înspre lume. Nimeni nu poate da vreo rețetă concretă pentru ca un produs să fie bun. Gusturile diferă de la un individ la altul. Dar atunci când iei fructul de pe câmp și îl fierbi la foc de lemne, doar cu atât de mult zahăr cât e nevoie, nu are cum să nu iasă un “dulce” excelent. Și acest dulce, a ieșit în lume, prin poarta cetății Saschiz.

Agroturismul, un pariu câștigat

Pe aceeași poartă, Saschizul își primește și oaspeții. Cu aceeași ospitalitate își deschide și porțile caselor pentru a-i primi pe cei care doresc să rămână aici pentru o noapte sau mai multe. “Din păcate aici ne aflăm în fața unor nerealizări. Pe de o parte suntem mândri că tot mai mulți turiști vin să ne viziteze. Dar atunci când unii dintre ei se văd nevoiți să părăsească Saschizul la lăsarea întunericului, pentru că locurile de cazare sunt insuficiente, și lor și nouă ne pare rău. Știm că în acest fel ne pierdem turiștii care sperăm că de acum înainte vor veni și pentru gemurile noastre, care tot din istoria locului se trag. Dorim ca în scurt timp să le oferim și locuri de cazare la standarde de două sau trei margarete, pentru că agroturismul este una din prioritățile noastre de viitor”, ne-a spus la despărțire viceprimarul.

O comună care își are rădăcinile într-o așezare neolitică, un loc care, în timp, și-a definit personalitatea, care a făcut să se vorbească despre el și despre oamenii lui, străbate veacurile pentru a fi azi mai tânăr și mai atractiv ca oricând. Redescoperirea acestui loc o datorăm străinilor. Localnicii zidesc deja pe această temelie. În câțiva ani, clopotul bătrânei cetăți va bate din nou. Pentru a anunța de astă dată că porțile cetății sunt deschise pentru toți cei care vor să treacă pe sub bolta viitorului.

Eugenia KISS