O nație fărâmițată

Se spune că atunci când în presă, de orice tip ar fi ea, jurnaliștii fac referire la minorități, folosesc stereotipuri. Și că una din minoritățile cele mai afectate de aceste “defecte de serviciu” ar fi romii. Sau țiganii. Ei se plâng că în presă se promovează imagini negative ale grupului. Că se publică informații incomplete și neverificate. Că abundă articolele superficiale care minimalizează sau denaturează intenționat (sau nu), realitatea lor tradițională și culturală.

Acesta e motivul pentru care am încercat o mică incursiune în inima unor comunități reprezentative pentru această etnie. Și ce am descoperit pun pariu că nu știu nici cei de la ministerul responsabil cu minoritățile. Pentru că dacă ar ști nu ar mai insista să le spună țiganilor, romi.

Fără stereotipuri

Cel puțin în județul Mureș, țiganii sunt împărțiți în categorii distincte. Fără porți de comunicare între ele, fără garanția unui viitor comun.

Privind harta județului, aproape nu găsim localitate în care țiganii să nu se fi așezat. Poate doar în sus, în zona de munte, numărul lor să fie foarte mic. Popor tenace dar semiparazitar, nomazi în marea lor majoritate, țiganii au ajuns pe teritoriul României, prin 1400, pe două căi. Se presupune că o parte au venit ca și robi, îngrijitori ai cailor hoardelor năvălitoare și prin nord, în aceeași postură. Eliberarea lor din sclavie a împărțit această etnie în părți care nu au mai găsit nici o cale comună de comunicare. Au urmat anii ’40 în care aproximativ 30.000 de țigani au fost deportați în Transnistria la ordinul mareșalului Antonescu. Ordinul s-a dat, dar a rămas la latitudinea primarilor dacă să-l execute sau nu. Mărturie că așa a fost, sunt declarațiile unor țigani care au trăit acele vremuri. Acum în preajma aderării, tot mai mult se vorbește în lume despre problema minorităților din România și despre intransigența, naționalismul și rasismul românilor. O fi chiar așa? Și se vorbește despre holocaustul țiganilor. Nu spunem că această etnie nu a avut de suferit, dimpotrivă, dar când dintr-o populație de aproape 400.000 de locuitori sunt deportați 30.000 și se întorc acasă peste 15.000, putem vorbi de holocaust? Tot atunci și încă mulți ani după, au fost deportați intelectuali, preoți și țărani români. Diferența e că ei nu s-au mai întors în proporția în care au făcut-o ceilalți. În acest caz toată lumea tace.

Dar vorbește când nu e cazul

Tot după revoluție, mult prea multe asociații umanitare au dat năvală și ne-au arătat obrazul că nu ne pasă de țigani, că îi marginalizăm și alte alea. Le-au făcut case, au încercat să îi ajute și când au dat greș iar ne-au arătat obrazul. Tot noi am fost de vină pentru că au fost marginalizați decenii de-a rândul. Dar în societatea acelor țigani care au o cultură. Care lucrează și care s-au integrat, la țiganii meșteșugari, nici unul din acești străini nu a călcat. Păi dacă o făceau, pe cine mai acuzau azi de ce ne acuză pe noi? Dacă ar fi fost interesați ar fi văzut că problema e mult mai gravă. Ar fi văzut că sunt țigani care doresc să li se spună țigani. Aceștia sunt acei oameni care au gospodăriile lor proprii, care muncesc cinstit și care nu cred că românii sunt pittbuli. Dimpotrivă. Ar mai fi văzut că romi le place să li se spună în general celor care trăiesc în mijlocul unor comunități pe care le căpușează. Fură, bat, ultragiază, distrug. Pot fi găsiți în general în orașe și trăiesc într-o sărăcie nu lucie, ci jegoasă. Și le mai place să li se spună romi, celor care cântă manele. Cealaltă categorie însă, a “pălăriaților”, emancipații etniei, li se spune gabori. Fac parte din această familie și sunt mândri de statutul lor. Dar despre fiecare din aceștia, vom vorbi pe rând.

Å¢iganii din Băgaciu

Varga Avram s-a născut în urmă cu 75 de ani în satul Băgaciu. De mic a fost obișnuit cu munca astfel că acum la bătrânețe are tot ce își dorește și se consideră un om împlinit. Din anii războiului își amintește că pentru scurtă vreme au fost deportați la Curciu, la 3 km de Băgaciu. “Ziua veneam la tunuri. Militarii ne trimiteau după muniție și în scurt timp eram prieteni cu ei. Atunci când Antonescu a dat ordin să fim deportați, primarul și localnicii s-au opus așa că de aici nu a fost deportat nici un țigan. Nouă ne place să ni se spună țigani. Asta suntem, limba noastră o vorbim peste tot locul, nimeni nu ne-a pus interdicții. Așa că am rămas acasă. După război ne-am angajat la colectiv și la Gostat. Avem pensie, o ducem ca oricare om din sat. Avem cinci hectare de teren pe care le lucrăm cum putem că suntem bătrâni și mai avem și animale. Dacă nu lucrezi, nu poți face nimic în viață. Prin munca noastră ne-am crescut cei patru copii care acum sunt la casele lor. Toți au casele lor. Acasă a rămas doar feciorul nostru, pentru că așa e datina la noi. Acuma în ultimul timp am auzit că la școală o să se învețe limba noastră țigănească, sau romani, și că părinții copiilor refuză să accepte. Chiar copiii noștri au spus că limba se învață acasă, nu la școală”, ne-a spus Avram Varga. A ținut apoi să ne mai spună odată că el este mândru că este țigan și că toată colectivitatea din Băgagiu face dovada că țiganii pot fi oameni harnici și gospodari.

Meșteșugarii

Å¢iganii meșteșugari pot fi întâlniți aproape peste tot în țară, acolo unde au loc evenimente importante, târguri, festivaluri, care se desfășoară pe durata mai multor zile. Sunt de departe, cei mai pitorești și mai bine reprezentați meșteșugari. Într-un astfel de loc am dat de romii din Liga Meșteșugarilor Argintari din România. În analele de specialitate acești meșteșugari sunt prezentați ca desfășurând activități de giuvaergii și bijutieri încă din vremuri imemoriale, astfel că mândria lor este pe deplin justificată. “În România suntem 350 de meșteșugari argintari și din câte se pare, ne îndreptăm spre un declin nedorit. În vremea comuniștilor ne desfășuram activitatea în cadru restrâns, ferindu-ne cât puteam, pentru că doream ca meșteșugul să nu moară. Iar acum au apărut foarte mulți așa ziși bijutieri, care lucrează cu matrițe. Ce vrem noi să spunem, este că adevărații artiști bijutieri, sunt cei ca noi, cei care lucrează materialele nobile, aurul și argintul, în mod “primitiv”, manual. Am umblat atât de mult prin țară și am întâlnit atât de mulți oameni, încât putem spune că fiecare etnie are uscăturile ei. Noi poate mai mult ca alții, dar e păcat că se scrie prea puțin despre țiganii care muncesc și prea mult despre cei care fură”, ne-a spus Ion Constantin. Apoi a adăugat că deși Liga se numește a romilor, în adâncul sufletului tot țigan se consideră. Și încă unul seminomad, pentru că peste tot pe unde merge nu solicită cazare și masă, pentru că doarme în mașină și mănâncă ceea ce își aduce de acasă.

Gaborii

I-am întâlnit într-o parcare în Iernut, când au descins din limuzinele lor luxoase și i-au repezit pe micuții cerșetori aflați în preajmă. “Mergeți și cereți bani de la doamna”, le-a spus unul din pălăriați micuților jegoși. Au vorbit aceeași limbă, aveau aceeași culoare a pielii și totuși superioritatea și scârba se citea în atitudinea gaborilor. “Nu suntem rude. Știți că am venit pe două drumuri. Ä‚știa sunt robii despre care se vorbește și au muncit numai atunci când cineva era cu biciul pe ei. E drept că vorbim aceeași limbă, dar atât. Ne fac de rușine peste tot în lume. Ei își zic romi, că așa li se pare domnesc. Dar domnii impun respect. Ei deloc. Noi gaborii ne-am păstrat, portul, tradiția, meșteșugurile. Nu bem și nu furăm. Suntem credincioși. Și suntem singurii care vrem să învețe copiii noștri limba țigănească. Nu neapărat la școală pentru că la șapte ani deja o vorbesc perfect. Pe noi holocaustul nu ne-a atins pentru că aveam respectul comunităților în care locuiam. Ați văzut vreun gabor la închisoare sau acuzat de furt? Nu. În ce-i privește pe cerșetorii ăștia și pe “romii” din orașe, să-i civilizeze cine poate. Put și nu ne apropiem de ei”, ne-a spus Gabor Gabor și a plecat repede. Puțin mai încolo, tovarășii lui de drum cumpăraseră din magazin niște conserve și sprijiniți de zidul unei clădiri, s-au pus pe mâncat. Ca la ușa cortului. La câțiva metri, puradeii îi priveau cu ochi pofticioși. Iar în parcare, limuzina lustruită îi aștepta cuminte.

Romii

Cei mai numeroși dintre țigani, pot fi întâlniți aproape peste tot. Uneori locuind la margini de orașe în comunități compacte, dau vina pentru sărăcia lor, pe toți și pe toate. Ei sunt gingașe făpturi pe care ceilalți îi persecută. Dar când pe lângă casă trece un râu și în mijlocul verii put de jegul iernii trecute, te întrebi cât adevăr grăiesc. În ultimii ani, unele din aceste comunități au prosperat însă majoritatea au rămas la stadiu de ev mediu, spațiul dintre case fiind plin de fecale și de alte gunoaie iar casele lor, atunci când coșmelia se poate numi casă, sunt adevărate focare epidemiologice. “Să nu ne mai spună nimeni țigani. Noi suntem romi că așa spune legea să ni se spună. Ce să lucrăm că niciunde nu ne angajează că suntem Å¢IGANI și că avem cazier. Și avem copiii handicapați. Cu ce să îi trimitem pe ceilalți la școală că nu au nici pantofi și nici haine. Și nici bani pentru caiete. Mai mergem cu ziua la lucru pe la oameni, mai adunăm fier și cartoane. Mai mâncăm de pe la containere. Containerele sunt magazinele noastre și pentru haine”, ne-au prezentat în câteva cuvinte starea jalnică a comunității în care locuiesc romii din Iernut, Cipău, Sântana, Târgu Mureș, Sânger.

Problema romilor

Pe drumurile județului am dat zilnic, de romi, țigani și gabori. Singurii care au copii handicapați sunt romii. Singurii care nu au nimic, locuind în condiții înfiorătoare, sunt tot romii. Å¢iganii și gaborii nu au aceste probleme. Și atunci stau și mă întreb. Dacă o parte a acestei etnii a reușit să străbată timpurile și să fie o parte respectată a societății, cu ce suntem noi românii de vină ? Suntem noi naționaliști? Evidențele arată că nu. Am dorit noi exterminarea lor? Iarăși răspunsul e nu. Rezolvarea problemelor acestei etnii este posibilă doar cu implicarea fiecărui segment. Pentru că dezrădăcinații au nevoie de exemple. Degeaba ne arată cu degetul europenii. E ușor să faci pe lupul moralist de la distanță. E posibilă oare o reconciliere și o colaborarea a acestei mari familii scindate? Cel care va decide asta e timpul. Tic, tic…

Eugenia KISS