Călător prin Ţara Focurilor

Recunosc, am pornit la drum cu prejudecăţi. Era pentru prima dată când vizitam o ţară aflată la est de noi. Şi mai ales, una islamică. Azerbaijan s-a dovedit o ţară mult mai complexă decât mă aşteptam. Motiv din care prejudecăţile mele s-au transformat în dorinţa de a mă întoarce la Baku şi nu numai.

Zborul companiei Turkish Airlines de la Istambul a aterizat pe aeroportul din capitala azeră într-o sâmbătă dimineaţa în jurul orei trei. La prima vedere, clădirea mi-a adus în minte gara din Lehliu. Era acelaşi miros şi aceeaşi lumină chioară. Imediat după aterizare am fost poftiţi în salonul VIP al aeroportului unde am petrecut vreo două ore aşteptând formalităţile vamale pentru 12 paşapoarte. A doua zi spre orele amiezii am început să explorăm, însoţiţi de cei doi ghizii ai noştri (Jamil şi Emin) oraşul Baku. O aşezare străjuită de minaretele şi cupolele moscheilor şi de impozantele clădiri noi ridicate după căderea Uniunii Sovietice. Sunt uşor de distins cele trei “mode” arhitecturale ce domină localitatea. Cronologic vorbind, cele mai vechi clădiri ale oraşului datează din secolul XII şi este vorba în special despre cetatea ale cărei ziduri se aflau în epoca medievală la doar câţiva metri de malul Mării Caspice. Interiorul cetăţii este probabil cea mai fascinantă zonă a oraşului datorită caselor vechi şi străduţelor strâmte, martore a atâtor veacuri de istorie. Baku a fost marcat în perioada sovietică de grandomania arhitecturală a acelor vremuri: bulevarde largi, parcuri imense şi clădiri monumentale ridicate de cele mai multe ori din marmură ori granit. Cea mai nouă pecete arhitecturală o reprezintă clădirile noi construite în general de către companiile multinaţionale sau de către companiile de stat azere. O categorie total aparte de clădiri o reprezintă cea din cartierele mai mult sau mai puţin mărginaşe ale Baku-ului. Aici, stilul oriental al clădirilor este predomiant. Casele sunt aproape unite, nu există grădini cu verdeaţă iar curţile sunt foarte mici. Pe străzile strâmte abia dacă încape o maşină.

Istorie recentă

Ca şi multe alte ţări ex-sovietice Azerbaijanul şi-a obţinut independenţa cu preţul sângelui. În ziua de 20 ianuarie 1991 trupele sovietice au ucis aproximativ 2000 de locuitori ai capitalei Baku, ieşiţi pe străzi să manifesteze pentru independenţa ţării lor. În cinstea lor, pe una dintre colinele oraşului a fost ridicat un monument impozant şi au fost amenajate câteva sute de morminte ale celor căzuţi. Azerii numesc ziua de 20 ianuarie – “Ianuarie negru”. Tot aici au fost înmormântate câteva dintre victimele conflictului din Nagorno-Karabakh. Acest război a lăsat urme adânci în sufletul poporului azer. Cu toate acestea mulţi dintre locuitorii ţării susţin ideea reînceperii conflictului, o temă des folosită de către politicieni în recenta campanie electorală.

O ţară şi doi grădinari

De mai bine de 10 ani puterea se află în mâinile familiei Alyev, adică tatăl Heydar şi fiul Ilham. Au fost 10 ani în care Azerbaijan a pierdut aproape 20 la sută din teritoriu şi a făcut paşi foarte timizi spre democraţie. Iar alegerile desfăşurate în 15 octombrie au reprezentat cu siguranţă câţiva paşi înapoi. Presa, fie cea scrisă, fie cea audio-video, cântă pe o singură voce, cea a puterii. Publicaţiile opoziţiei se distribuie încă pe sub mână şi asta chiar în capitală, unde nivelul de trai şi cel de civilizaţie al oamenilor este mai ridicat. În rest Azerbaijan este o ţară amărâtă. La ţară mizeria domneşte aproape peste tot. Dacă te prinde ploaia pe uliţele satelor noroiul îţi ajunge până mai sus de glezne. Majoritatea bărbaţilor nu fac altceva decât să stea toată ziua pe marginea drumului să ronţăie alune sau seminţe. Norocul lor e că stau pe o mare de petrol. Cu toate acestea e foarte puţin probabil ca pe străzile din Baku sau din celelalte oraşe azere să se lege cineva de tine. Până şi în magazine vânzătorii îţi dau restul corect chiar dacă observă că eşti străin. Astfel, impresia mea e că azerii au conducătorii pe care nu îi merită. Simplu.

Turnul Fecioarei este unul dintre simbolurile oraşului Baku. Datează din secolul XIX. Legenda spune că a fost construit în cinstea fetei unui conducător local. La vremea în care a fost ridicat ţărmul Mării Baltice era foarte aproape de turn.

Alegerile din Azerbaijan, prilejul cu care am vizitat această ţară mi-au dat ocazie să ajung şi într-o zonă rurală la 250 de kilometri de Baku şi la 30 de kilometri de graniţa cu Iranul. În prima noapte am fost cazaţi (eram trei observatori din Serbia, Ucraina şi România şi doi translatori) într-o casă aparţinând unui membru al partidului de opoziţie Musavat. Oamenii, amabili de altfel, ne-au dat de mâncare însă nu au putut face nimic când am avut pretenţia extraordinară de a face un duş. Singura soluţie a fost să mergem la o baie publică (hamam) aflată la vreo 10-15 kilometri depărtare. Cînd ne-am întors ne aştepta o altă surpriză. Am fost introduşi într-o încăpere absolut goală unde ni s-a spus că vom dormi. Singura norocoasă a fost tânăra din Serbia care a dormit singură într-o cameră. Cu două paturi. Noi, alături de capul familiei azere am dormit pe jos, e drept în aşternuturi comode.

Sovieski Soyuz

Am plecat din Masall (reşedinţa raionului unde am obvervat alegerile) a doua zi după alegeri, cu un autobuz în care se aflau şi ceilalţi observatori din acea zonă. Printre ei se aflau mai mulţi cehi, un ucrainian, o sârboaică, un belarus, un român, un polonez, şi binenţeles, traducătorii lor azeri. Cum frunţile s-au mai descreţit după alegeri (care oricum fuseseră trucate) prezenţa în mijlocul călătorilor a două sticle de vodcă şi a câtorva de bere a părut absolut normală. De aici până la cântece a fost doar un pas. Ba unele populare, ba imnurile naţionale ale naţiilor care aveau mai mulţi reprezentanţi. Media de vârstă nu cred să fi depăşit 25-26 de ani. La un moment dat mă trezesc într-o scenă suprarealistă. Cu ochii urmăream liniştit derularea peisajului golaş, iar cu urechile cântecele colegilor mei de drum. Aud acordurile unui cântec pe care mi-l aminteam doar din documentarele istorice: “Sovieski Soyuz”. Imnul sovietic. Cântat de tineri care la destrămarea Uniunii Sovietice aveau 11-12 ani. Adevărul e că mulţi dintre locuitorii Azerbaijanului trăiesc o dramă. Conştientizează că spaţiul sovietic nu mai există ca mare putere ci doar ca o piaţă economică de conjuctură. Se simt respinşi de Europa şi sfârşesc prin a fi nostalgici după URSS.

Azerii sunt un popor de origine turanică şi sunt majoritari musulmani. Azerbaijanul şi-a câştigat independenţa după prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991. În ciuda unei încetării a focului în 1994, Azerbaijan trebuie să rezolve conflictul cu Armenia pentru enclava Nagorno-Karabakh (populată în majoritate de armeni). Azerbaijan a pierdut 16% din teritoriul său şi trebuie să suporte aproximativ 800000 de refugiaţi ca urmare a conflictului. Corupţia este omniprezentă în ţară şi promisiunea unei bunăstări generalizate de pe urma resurselor neexploatate de petrol rămâne în cea mai mare măsură nerealizată. (conform www.cia.gov.)

Azerbaijan este cunoscut din vechime sub numele de Ţara Focurilor din cauza numeroaselor flăcări care izbucneau când era decoperit un nou puţ de petrol. Baku este denumit la rândul său Oraşul Vânturilor datorită brizei plăcute care adie dinspre Marea Baltică.