Eşecul lui Făt Frumos
Ce frumoase sunt poveştile cu Făt Frumos! De fiecare dată, fără absolut nici o excepţie, eroul pozitiv al poveştii găseşte în cele din urmă soluţia miraculoasă care înseninează feţele acultătorilor. Teama şi neliniştea sunt întotdeauna spulberate de lovitura sigură, justiţiară, a paloşului fermecat. Făt Frumos greşeşte şi el, dar numai pentru ca să poată vedea ce nu e bine, ce nu a mers şi trebuie schimbat. Învaţă din greşeli şi până la urmă tot biruieşte. E naiv unoeri, dar naivitatea lui vine din simplitate, naturaleţe şi inocenţă. E atât de nevinovat încât inteligenţa lui nu e deloc compatibilă cu viclenia murdară, aproape diabolică, a domnului Zmeu. Mintea eroului nostru bun nu poate pricepe răul, pentru că îl respinge aprioric. Aşa era mai demult…
Poveştile cu feţii frumoşi ai zilelor noastre sună altfel. Şi ei sunt naivi, inocenţi şi naturali. Şi ei sunt corecţi, drepţi şi sinceri. Dar vremurile s-au schimbat . Tovarăşii de nădejde ai lui Făt Frumos nu mai sunt calul, paloşul, Setilă sau Flămânzilă. Acum prietenii lui voiţi sau conjuncturali sunt maşina, cardul, Preşidenţilă, Prim-Ministrilă şi alte specimene ale lumii înconjurătoare şi politice. Făt Frumos vrea şi acum să fie simbolul care luminează feţele celor ce cred în el, dar nu mai poate. Luat de curent, împins de la spate de cei care îi cer biruinţa cu orice preţ, pentru a se împăuna cu gloria lui, el îşi pierde luciditatea simplă, iar finalmente, inocenţa-i şi naivitatea îl pierd. Furat de peisaj eroul nostru pierde lupta cu Zmeul înainte de a o începe, dintr-un motiv stupid, dar fatal pentru el: nu s-a încadrat la categoria Zmeului.
Aura îi dispare, lăsându-l despuiat de atributele pozitive, în faţa unei lumi în care eşti nimic dacă nu eşti totul.
