Basesciada

Daca a nu ne prezenta, in corpore, la referendum ar fi însemnat o cât de mica palma peste obrazul gros al clasei politice românesti, m-as fi bucurat sa nu mergem niciunul la vot si sa-i lasam astfel pe politicieni, cum v-am mai spus, cu ochii-n soare si cu nadragii-n vine.

As fi vrut sa existe o portita institutionala prin care sa le tragem o palma rasunatoare alesilor nostri. Deocamdata trebuie sa facem fata unui paradox constitutional. Implicatiile legii fundamentale fac ca presedintele statului, oricare ar fi el, sa poata fi demis mai usor decât un primar, atunci când tentatiile hegemonice si arbitrare ale unei majoritati parlamentare o cer. Pentru prima oara, Majestatea sa regele a invitat la elaborarea unei constitutii noi, “statornice si îndreptate catre viitor”. În formula actuala, puterile statului se anuleaza reciproc într-o remiza perpetua, iar prin referendum s-ar vrea, înteleg, taierea acestui nod gordian.

Ceea ce mi se pare cel mai revoltator este, totusi, faptul ca, teoretic, acest blocaj ar putea fi transat indiferent de numarul participantilor la vot. Altfel spus, dreptul fundamental de a nu merge la vot, neparticiparea deliberata, ca optiune politica si ca semnal puternic al dezaprobarii, ne-a fost în mod pervers anulat. Schimbând regulile jocului democratic din mers, decizia din 3 mai 2007 a Curtii Constitutionale, prin care presedintele poate fi demis de majoritatea celor prezenti la vot, sfideaza nu numai recomandarile Consiliului Europei de a nu amenda regulile referendumului cu cel putin un an înainte, dar si bunul simt general legat de regulile oricarui joc, fie el si politic. Astfel, autenticitatea unei democratii participative a fost grav lezata.

Mi-ar fi tihnit sincer sa nu merg la referendum. As fi fost în acord cu propria-mi constiinta. Dar ma vad din nou constrânsa sa aleg dintre doua rele, raul cel mai mic. Pentru asta, pur si simplu detest clasa politica româneasca. Nicio bucurie sau încredere, doar o minima ratiune politica ma îndeamna sa-mi exercit dreptul de a vota (redundant) pentru presedintele statului, care nu demult fusese si presedintele tarii. Distinctia dintre cele doua roluri o operase subtil, incisiv si cu tristete acum câtva timp, într-unul din ultimele sale editoriale, Octavian Paler (desi am promis ca nu mai aduc accente personale, trebuie totusi sa marturisesc, în chip de epitaf, ca Paler ca prozator a fost una din iubirile mele din adolescenta).

Daca am face un scurt exercitiu de contemplatie al Panteonului presedintilor nostri recenti, n-am risca sa ramânem înmarmuriti de admiratie: portretul onorific al longevivului Iliescu gesticulând asiduu, dupa ritmul interior al scandarilor comuniste, si cu pete de sânge pe frunte, apoi figura prelunga si palida a lui Constantinescu, acest Don Quijote edulcorat al tranzitei românesti, cavalerul unei foste schimbari politice partial esuate, iar acum, iata, acest Basescu voluntar, cu instinctele lui de marinar, ars pe dinafara de soare si de vânturi si pe dinauntru de whisky, care ne promite marea cu sarea. Personajul politic care a facut din România o nava (mai mult sau mai putin în deriva) pare hotarât sa-si duca cu orice pret echipajul si încarcatura la destinatie, dar si predispus sa se traga de sireturi cu pasagerii, sa le ciupeasca de fund pe stewardese ori sa-i arunce peste bord pe recalcitranti. N-a fost si nu e genul meu de presedinte. si totusi, vag, îl simpatizez. Nu-mi plac populistii. Dar populismul lui Basescu, sa recunoastem, îi vine ca o manusa. Iliescu practica un populism de mucava, de activist, iar încercarile sfortate ale epigonilor sai dau înca si mai rau. În schimb, în baia de multime, omul nostru se relaxeaza ca în propria-i sauna. E în suc propriu. Pe vremuri de furtuna se simte ca pestele în apa. Arunca fitile pe scena politica, cu bucuria sadica cu care pustii trag cu prastia-n vrabii. Nu e un intelectual si nici nu are pretentii (asta nu înseamna ca nu e scolit, sa ne-ntelegem, nu-i un oier), dar intelighentia româneasca îl tine în brate ca pe un copil teribil. La televizor vorbeste degajat si euforizat ca în preajma unei blonde cu decolteu adânc.

Populismul lui Base are un iz duios de autenticitate. Totusi, multora ne e teama ca voluntarismul lui sa nu se transforme la un moment dat în dictatura. N-am vrea sa fim complice la o astfel de metamorfoza. Istoria lui de om politic este plina de momente de criza la care a fost partas, cel putin, daca nu cumva fitilistul sef, caci el pare piatra unghiulara, punctul vulnerabil al oricarui edificiu politic (inevitabil ticalosit, ne va spune), omul fuziunilor si fisiunilor neasteptate.

Nu are deloc cultura dialogului si nici nu si-o cultiva, desi ar fi o calitate esentiala pentru un presedinte, chiar si jucator, cum se intituleaza. Si-a exterminat toti oamenii buni din preajma, epuizându-si nervos consilierii seriosi, care l-au parasit rând pe rând. Doar blonda planturoasa a politichiei pediste îi mai da târcoale, plina de nuri, de bani si de fumigene. E autoritar si autocrat ca orice capitan de nava. Nu sta la negocieri si asta, acum, îl costa. Ne costa pe noi toti.

Prin condamnarea comunismului a acumulat un capital simbolic si istoric enorm, chiar daca, îmi amintesc, el însusi la sedinta solemna parea anesteziat bine. La urma urmei, “Adriane, amândoi am fost comunisti”. Important e ce faci dupa aceea din asta. Iar pentru acest gest barbatesc intelighentia si poporul îl tin în brate, si pe buna dreptate, în timp ce multi oameni politici îl urasc de moarte.

Flutura mult mai vajnic decât ceilalti predecesori steagul luptei anticoruptie si nu precupeteste sa-si împunga cu el adversarii politici fix în locul prin care voda îi tragea în teapa pe boieri. Pe de o parte, e acuzat ca si-a adjudecat serviciile secrete ca pe un bun propriu, pe de alta este primul presedinte care a deschis zagazurile arhivelor securitatii strivind CNSAS-ul sub o mare de dosare. Una peste alta, personalizeaza institutia presedintiei pâna la a o basesciza complet.

4 Pentru orice om rational si cu simtul nuantelor pare, totusi, suspect faptul ca îsi aroga vocatia mesianica, de unic salvator al neamului. Iata-l sub flamura dreptatii, pe câmpul de batalie al politichiei, singur împotriva tuturor. Declamând lupta împotriva problemelor-balauri, declarând razboi oligarhilor plini de bube-n cap, el ne promite cu emfaza o noua revolutie, o reformare radicala a clasei politice. Asta suna foarte bine, e adevarat. Dar cum va fi posibila? Prin ce strategii? Institutia presedintiei împotriva institutiilor statului nu poate fi, cu certitudine, solutia salvatoare.

4 Am cules numai câteva din criticile întemeiate, atuurile mari ori temerile difuze referitoare la prestatia presedintelui ales. Toate acestea nu justifica demiterea. Argumentele celor care l-au suspendat nu sunt deloc clare, nu le-am auzit vreodata articulate coerent. Dincolo de spume, vorbarie, gesticulatie politica, nu se întelege mare lucru.

Pâna una alta, miza referendumului, chiar daca ne-ar place sa credem altceva (dileme si optiuni constitutionale savante, precum republica prezidentiala sau parlamentara, monarhie constitutionala?!) este mult mai simpla: Sa fie sau sa nu fie în continuare o republica basesciana? Daca DA, atunci NU, daca NU, atunci DA. Logica politica pur dâmboviteana. Si, dupa aceea? Vom trai, în sfârsit, bine?

Sid NEDEEA