Exerciţii “liber” impuse
Ne zvâcnesc tâmplele de frecvenţa cu care auzim, vedem, citim cum că suntem invitaţi să trăim după principiile de bază ale democraţiei şi că depinde de noi să le ţinem în viaţă (chiar şi prin respiraţie gură la gură). Însă, incitanta invitaţie nu ne poate produce satisfacţie decât la prima vedere; pentru că, pe măsură ce o aprofundărm, sindromul dezamăgirii cronice ne cuprinde. Exerciţiul democraţiei –cu multiplele lui componente- este departe de firescul unei reţete “de la bunica”. Sau chiar al unei formule cu care se grozăvesc teoreticienii. Dacă ar fi să ne lăsăm hipnotizaţi de opţiunile ce ni se flutură deseori prin faţa ochilor, precum pânza roşie la coridă, ar trebui să cădem în extaz cu o frecvenţă de invidiat. Şi să plutim (naivi) într-un nor de plăcere. Dar când ne lovim de barierele realităţii, constatăm că imaginea publicitară ce s-ar potrivi de minune textelor privind opţiunile democratice ar fi cea cu gardu şi cu leopardu.
Că este aşa, ştim cu toţii. Ba, ştiu şi cei din afară. Şi, în mod normal, reacţionează. Iar reacţia dureroasă (pentru noi) este generată de nepăsarea, suficienţa ori invidia celor care-ar trebui să ia decizii eficiente. Bunăoară, în justiţie, din păcate, simptomele acestor maladii sunt deja instalate. Iar prepararea antidotului este departe de a fi începută. Pentru că nu se vrea (ori nu se poate ?)! An de an, ministerul nostru a fost întrebat cum foloseşte pregătirea specială şi experienţa judecătorilor ce au trecut prin şcolile franceze (pentru o durată de timp îndestulătoare). Şi pentru că răspunsul nu a fost satisfăcător, lovitura de pedeapsă a venit numaidecât: numărul locurilor la ciclul lung de pregătire a fost dramatic redus. Desigur că efectul n-a fost simţit pe pielea celor care-l meritau, ci pe şansa (ratată) a celor care n-au mai putut beneficia de o experinţă unică în viaţă. Dar, ce contează ? … Şi pentru ca penibilul să atingă cote numai de noi practicate, judecătorii proaspăt instruiţi prin şcolile europene erau priviţi la întoarcere ca nepoţii de mutanţi. Iar cu “binecuvântarea” unora dintre conducătorii de instanţe (care anevoie ajunseseră până la Buhuşi) li se spuneau texte de genul “s-aşa aici nu puteţi folosi nimic din ce-aţi învăţat, ha, ha !”.
A urmat apoi o perioadă de acalmie şi de binemeritată recunoaştere a miilor de ore de studiu. Când, majoritatea celor şcoliţi, au fost puşi la locurile lor, lăsaţi să ţină frâiele şi să clădească. Când sistemul a trecut de la o organizare tribală la una europeană. Dar, pentru că zicala cu capra vecinului ne place până la limita orgasmului, a trebuit să ne-apucăm de dărâmat. Caractere, conştiinţe, destine profesionale, sisteme eficiente de organizare.
Şi uite-aşa ne-am dat seama că specializaţii prin străinătate, la şcoli înalte, sunt în plus, ba –dacă ne uităm bine-par chiar duşmănoşi. Că nouă ne trebuie dintr-ăia neaoşi, care mănâncă pită cu slănină în cabinetul de preşedinte şi râgâie aprobator înaintea conducătorilor lor. Zis şi făcut. Iar rezultatele sunt mai mult decât promiţătoare. Dintre toţi trecuţii prin pretenţioasa şcoală franceză –cu calificativul “excepţional” sau “foarte bine”- dacă mai găsim unul (sau doi) în magistratură şi tot atâţia în funcţii de conducere. Toţi ceilalţi au fost obligaţi să se reprofileze şi îi putem observa printre notari, avocaţi ori chiar… inculpaţi. Sau, pe cei mai orientaţi, îi găsim prin alte ţări… Şi în loc să-i condamnăm pentru această opţiune “liber” impusă, mai bine le-am aprecia curajul de a înfrunta, în domeniul profesiei lor, o mare de străini –cu şansa de a fi pe val- decât un ocean de compatrioţi –cu certitudinea tragerii la fund-.
