Începe circul

„IanuarieÂ… Patria a îmbrăcat veşmintele de sărbătoare pentru a cinsti, prin fapte de muncă şi eroism cotidian, pe Marele ei Fiu. IanuarieÂ… Unitatea moral-politică de nezdruncinat a poporului nostru în jurul partidului, exprimată cu vie recunoştinţă şi înaltă preţuire, este garanţia sigură a înaintării neabătute a României pe calea progresului şi civilizaţiei. IanuarieÂ… Omagiindu-l pe cel mai iubit fiu al său, întreaga noastră naţiune trăieşte conştient apartenenţa la o epocă măreaţă.”
Rândurile de mai sus sunt fragmente dintr-un editorial apărut în ianuarie 1989 în una dintre cele mai respectate reviste de cultură româneşti. Au trecut de atunci cincisprezece ani. Suntem în ianuarie 2004. An electoral. Teoretic, ar trebui să fie un an normal, câtă vreme exerciţiul electoral ţine de normalitatea democraţiei. Pentru oamenii politici însă, această fireştenie se năruie clipă de clipă. Discurs după discurs. Atitudine după atitudine. Mărturisesc – mă urmăreşte alăturarea, involuntară, a două ştiri: americanii prezentând imagini de pe planeta Marte şi un vicepreşedinte PSD cântînd lăutăreşte despre calităţile umane şi politice ale lui Mischie. Un Mischie cu o faţă lucrată parcă din târnăcop, cu o privire de rinocer obligat să citească Eugen Ionescu la cursurile serale, ce zâmbea tâmp-încântat şi ţinea măsura lovind cu un deget butucănos în biroul din lemn de stejar. (Un fost preşedinte al Consiliului Judeţean Bihor îşi comandase şi el o mobilă de birou spectaculoasă, cu o bibliotecă imensă; patru ani, cât a condus destinele judeţului şi se mira că oamenii de cultură nu lucrează opt ore pe zi, în respectiva bibliotecă n-a apărut nici măcar o singură carte!). Într-o ţară care se bate cu spaţiul cosmic, alegerile pot fi un lucru normal. Banal chiar. Însă într-o ţară în care falsa delicateţe a primului ministru se războieşte cu grobianismul, incultura şi mucii aruncaţi pe covoare importate din Persia a „baronilor locali” alegerile sunt o chestiune de viaţă şi moarte. Viaţă şi moarte economică, e drept, fiindcă nu îi iau în considerare pe cei care au de ales între un loc în Parlament şi un loc în puşcărie sau la casa de nebuni.
Oricât am răcni imnul de stat, oricât ne-am înveli cu tricolorul românesc ca într-o cămaşă de forţă, oricât am practica retorica identităţii naţionale, oricât ne-am consuma energia construind muzee în care să expunem cioburi de oale din care a băut Decebal, miza noastră cea mare rămâne înnămolită undeva în preajma lui Mischie, Vanghelie, Mazăre şi nu eternitatea cosmică. Tocmai de aceea şi anul 2004 va îmbrăca hainele lui Mischie, va vorbi ca Vanghelie şi va fi şmecher ca Mazăre. Pentru pesedişti, un an electoral nu înseamnă decât diferenţa dintre detestare şi devotament. Dintre ură şi periatul protocolar.
Rândurile cu care mi-am deschis textul au fost reluate, cu modificări nesemnificative, la acest început de an. Câţiva membri ai partidului de guvernămînt l-au prezentat pe Adrian Năstase ca pe unicul Fiu ce poate salva România. De Sfîntul Ion, preşedintele Iliescu abia a scăpat să nu fie canonizat. Prezentându-le ca glumiţe media, televiziunile ce-şi fac grila de programe la umbra Palatului Victoria ni-i bagă zilnic pe gât pe oamenii din teritoriu care, după ce-l laudă pe Năstase, se lasă la rândul lor lăudaţi de trepăduşi handicapaţi. Revelioanele organizate de diferite primării pe banii contribuabililor n-au fost ale primăriilor, ci ale PSD-ului. În majoritatea zonelor ţării zăpada vine de la PD, soarele ţine de măsurile Guvernului.
Jocul PSD n-ar fi atât de periculos dacă n-ar fi dublat, chiar amplificat, de meşteşugul media de-a face propagandă vinovată. E anul marelui circ. Iliescu nu era atât de orgolios ca Năstase. În acest moment nu se mai mizează pe viitorul României, ci pe ogoliile câtorva indivizi. Oameni ca Năstase, Puwak, Beuran, Mischie nu ştiu să piardă. Pentru ei sentimentul naţional se contabilizează în numărul de sarmale făcute pe 1 Decembrie la Alba Iulia, iar aderarea la structurile europene stă în miile de euro care pot fi însuşite personal din fondurile PHARE.
E anul marelui circ. An care i-ar putea ajuta pe editorialişti. I-ar putea scăpa de muncă. Fiindcă în 2005, 2006 n-ar avea altceva de făcut decât să copieze textele de primă pagină apărute înainte de 1989.

Miron BETEG