Întemeietorul ordinului franciscanilor

Desi a exagerat virtutile saraciei si ignorantei, Sfântul Francisc a dat o noua vigoare crestinismului, readucând spiritul lui Hristos în aceasta credinta. La moartea sa, ordinul creat de Francisc numara aproximativ cinci mii de membrii si se raspândise deja în Ungaria, Germania, Anglia, Franta si Spania.

Sfântul Francisc a fost fiul lui Pietro de Bernadone, un negustor bogat din Assisi, și a unei franțuzoaice, Pica. Crescut într-una dintre cele mai frumoase regiuni ale Italiei, Umbria, Francisc a învățat italiana și franceza de la părinții săi, iar latina de la preotul parohiei. Se știe că nu și-a terminat studiile și că a intrat de foarte tânăr în afaceri alături de tatăl său. Francisc s-a dovedit a fi mai abil în a cheltui banii decât în a-i face. Era cel mai bogat tânăr din oraș și cel mai generos, motiv pentru care prietenii se îngrămădeau în jurul lui. Uneori îi plăcea să se îmbrace în veș­mintele pestrițe pe care le purtau menestrelii vremii respective. Cu toate că era un flăcău arătos, cu părul negru și ochii așișderea, cu chip plăcut și voce melodioasă, cei dintâi biografi ai săi susțin că nu a avut niciodată vreo relație apropiată cu sexul opus, dar opiniile acestor biografi, dincolo de faptul că îl nedreptățesc pe Francisc, sunt, se pare, departe de realitate. Calea armelor și calea credintei În 12002, Francisc a luptat în armata celor din Assisi împotriva Perugiei, a fost luat prizonier și a petrecut un an într-o captivitate meditativă. În 1204, s-a înrolat voluntar în armata papei Inocențiu al III-lea. La Spoleto, în timp ce zăcea la pat cuprins de friguri, i s-a părut că aude o voce întrebându-l: „De ce l-ai părăsit pe Domnul în favoarea slugii, pe Prinț în favoarea vasalului?” După ce și-a revenit, a renunțat la cariera armelor și s-a întors la Assisi, urmând porunca vocii pe care o auzise. Francisc s-a simțit tot mai puțin atras de afacerile tatălui său și din ce în ce mai mult de religie. Lângă Assisi se afla o micuță capelă a Sfântului Damian. În februarie 1207, în timp ce se ruga acolo, i s-a părut că îl aude pe Hristos adresându-i-se de undeva din altar și spunându-i că trebuie să își accepte viața și sufletul ca pe o jertfă adusă Bisericii. Din acel moment, s-a consacrat unei noi existențe. I-a oferit preotului capelei toți banii pe care îi avea asupra lui și s-a întors acasă. După câteva zile s-a întors la capelă și a petrecut o vreme acolo în post și rugăciuni. Tatăl său i-a reproșat că este păcat de banii cheltuiți pentru creșterea lui și i-a poruncit să părăsească orașul. Francisc și-a vândut lucrurile perso­nale; o parte a banilor obținuți din vânzări i-a dat-o tatălui său, iar o parte a destinat-o finanțării capelei. Francisc a luat hotărârea să predice Împă­ră­ția cerurilor și să nu posede nici un bun m­a­­terial. În primăvara anului 1209, înfruntând de multe ori batjocura oamenilor, s-a așezat în piațetele din Assisi și din orașele apropiate și a început să predice „evanghelia sărăciei și a lui Hristos”. Revoltat de goana, lipsită de orice scrupule, după înavuțire ce domina epoca, și șocat de bogăția și luxul anumitor clerici, Francisc înfiera banul, socotindu-l un demon și un blestem, îndemnându-i în același timp pe credincioși să renunțe la averi în favoare săracilor. Întemeierea ordinului Cei mai mulți dintre contemporanii lui îl catalogau ca pe un biet nebun al lui Hristos, dar doisprezece bărbați s-au arătat dispuși să îi urmeze doctrina și felul de a trăi. Și-au confecționat sutane maronii și și-au construit co­libe din nuiele și din ramurile copacilor. Discipolii lui Francisc nu purtau încă numele de franciscani; își spuneau fratres minores, călugări (frați) minori sau minoriți; călugări, întrucât erau mai curând frați decât preoți și minori, deoarece se considerau cei mai umili slujitori ai lui Hristos. Aceștia trebuiau să se socotească subordonații chiar și a celui mai de jos preot din ierarhia Bisericii și să sărute mâna oricărui preot pe care-l întâlneau. Foarte puțini dintre adepții lui Francisc erau hirotoniți; Francisc însuși nu a fost niciodată mai mult decât un simplu diacon. În mica lor comunitate, munceau cot la cot. Studiul inte­lectual nu era înconjurat; în opinia lui Francisc, cunoașterea seculară nu servea decât la acumularea de bogății și la dobândirea puterii. „Omul are atâta cunoaștere câtă pune în aplicare”, afirma Francisc. Viitorul sfânt considera că minoriții nu trebuiau să posede nici măcar o carte, nici măcar o psaltire. Amintirea vieții sale de odi­nioară, petrecută în fel și fel de plăceri, îl urmărea obsesiv, ca un păcat. Uneori chiar se întreba dacă Dumnezeu îl va ierta vreodată pentru păcate sale trecute. Între timp, din ce în ce mai mulți oamenii au început să fie convinși mde sfințenia lui. Încă din timpul vieții lui au început să circule legende despre el. Unii povesteau cum un tânăr călugăr l-a văzut pe Francisc stând de vorbă cu Hristos și cu Fecioara Maria. Alții îi atribuiau o sumedenie de miracole și îi aduceau la el pe cei suferinzi și pe cei „pose­dați” ca să îi vindece. Mărinimia lui devenise o legendă și se spune că nu suferea să vadă pe cineva mai sărac decât el. Francisc se simțea înrudit senzorial cu toate ființele vii și admira atât de mult focul încât nu îi venea să stingă nici o lumânare. Å¢inea predici pă­să­rilor și acestea îl ascultau. Aflând că avea nevoie de încuviințarea papei pentru a întemeia un nou ordin religios, însoțit de cei doisprezece discipoli ai săi, Francisc s-a dus la Roma, în anul 1210, și i-a prezentat lui Inocențiu al III-lea cererea sa precum și regulamentul ordinului. Papa a acceptat cererea de întemeiere a noului ordin monastic și adepții lui Francisc au primit de la benedictinii de pe Muntele Subasio, din apropiere de Assisi, capela Sfânta Maria Îngerilor. „Un simplu calugar” devine sfânt În 1220, Francisc a renunțat la conducerea ordinului și și-a rugat frații să își aleagă un alt conducător; din acel moment, el s-a conside­rat un simplu călugăr. Un an mai târziu, neliniștit de înmuierea disciplinei stabilite de regulamentul inițial, cel din 1210, Francisc a introdus o nouă regulă – faimosul său „Tes­tament” – care intenționa să întărească res­pec­­tarea jurământului de sărăcie. Papa Ho­no­rius al III-lea a revizuit substanțial regulamentul, îndulcindu-i prevederile. Resemnat și smerit, Francisc s-a dedicat unei vieți și mai solitare, de contemplație, ascetism și rugăciune. În intensitatea evlaviei și a imaginației sale, i-a văzut în repetate rânduri aievea pe Hristos, pe Maria și pe apostoli. În 1224, a părăsit pentru o vreme Assisi însoțit de trei discipoli și s-a izolat într-o colibă singuratică, deasupra unei prăpăstii adânci pe Muntele Verna, lângă Chiusi. În timpul unei vizite la mănăstirea Sfintei Clara, a orbit complet. În urma îngrijirilor primite la mănăstire și-a recăpătat parțial vederea, suficient cât să poată porni într-o nouă călătorie de predici. A murit la 3 octombrie 1226, la doar patruzeci și cinci de ani, stingându-se din viață în timp ce intona un psalm. Doi ani mai târziu, Biserica l-a trecut în rândul sfinților. „Evanghelia sărăciei și a neștiinței de car­te, propovăduită de el, nu putea fi acceptată decât de o mică minoritate; Europa se încăpățâna să parcurgă zbuciumata parabolă a bogăției, științei, filozofiei și îndoielii. Cu timpul, chiar și regulamentul la a cărui mo­dificare Francisc consimțise în cele din urmă și-a pierdut mult din rigoarea inițială. Într-un regim de austeritate ceva mai blând, călugării minoriți au atins în anii 1280 cifra de două sute de mii, în opt mii de așezăminte. Au devenit predicatori elocvenți, iar exemplul oferit de ei a fost urmat ulterior de clerul se­cular, care a început să predice tot mai des, obicei rezervat până atunci doar episcopilor. La un veac după moartea lui Francisc, cei mai fideli urmași ai săi erau arși pe rugul Inchiziției”, susține Will Durant în monumentala sa lucrare Civilizații istorisite. În timp, pe măsură ce ordinul franciscanilor a crescut, el a devenit tot mai centralizat sub un general numit de papă.

Ioan BOTIȘ