Prea scurt tratat de suduială politică

Partidele româneşti seamănă, de multe ori, prea tare. N-au nici un Dumnezeu, chiar dacă vor preoţi pe liste, iar moralitatea le este atât de străină, precum le era românilor necunoscut gustul de curacao înainte de Revoluţie. Partidele noastre se aliază şi se despart cu înjurături, se absorb şi se înjură sau se înjură pur şi simplu. Partidele sunt formate din oameni, care lipsiţi de moralitate în viaţa politică, nu vor fi niciodată îngeri păzitori în mediul de afaceri, în comunitate sau în familie.
S-ar putea da exemple din tot eşichierul politic, dar mă voi opri acum la două partide, care seamănă prin lipsa lor de însemnătate şi chiar prin iniţiale: PUR şi PUNR. Unul este mai nou, altul mai vechi, dar ambele se zbat în partea inferioară a sondajelor electorale.
PUNR a fost un fel de Mesia al românităţii din Ardeal, după martie 1990. Avea atâtea voturi, încât acestea s-au dovedit a fi prea multe pentru oamenii de calitate pe care îi avea partidul. Aşa au ajuns în Parlament peunerişti agramaţi, de-a dreptul nişte ţărani, care abia închegau două vorbe şi pentru care “privatizare” însemna vreun soi de aparat de zbor. PUNR a făcut parte din aşa-numitul “patrulater roşu” (alături de PDSR, PRM şi PSM) în guvernarea din 1992-1996. A urmat Schimbarea (?!) şi trecerea patrulaterului în opoziţie. Înjurăturile domoale de până acum au fost înlocuite de atacuri dure la originile pur româneşti. Peuneriştii s-au certat la început între ei şi s-au despărţit. Ameninţările cu “ştreangul şi glonţul” au luat loc patriotismului de paradă afişat la întrunirile oficiale. Radicalii au mers cu Funar în PRM, moderaţii au rămas cu Tabără. A urmat alianţa cu înjuratul Virgil Măgureanu şi al său PNR. Candidatul la Preşedinţie a fost Marian Munteanu, pe care peuneriştii l-au aplaudat vreo câteva săptămâni, după care l-au înjurat pentru că acesta s-a retras din cursă. Neintrarea în Parlament a însemnat tot atâtea motive de frustrări. PUNR a trecut la suduit PSD-ul (cu care, negociase doar înainte cu câteva luni o alianţă) şi s-a rupt de izvorul de la care îşi trăgea seva, adicătelea Vatra Românească, organizaţie care semnase un protocol cu proaspătul duşman al PUNR, tot PSD-ul. PUNR-ul mai înjură şi acum, dar mai rar, deoarece nu este băgat în seamă şi se gudură pe lângă toţi pentru o nouă eventuală alianţă, fără de care ar muri ca partid. În rest, îşi varsă of-ul pe unguri, secui şi alte etnii diferite de “naţionalitatea peuneristă”.
Bălăcăreala pur strămoşească şi de durată a PUNR este completată de înjurătura mai cu ştaif a PUR (nu e vorba de detergent!). Partidul acesta s-a născut din ambiţia unui magnat, a cărui avere incipientă este învăluită în misterul apartenenţei la serviciile de informaţii externe. Chiar dacă este un partid mai tânăr, el a făcut proba supremă a trădării pur româneşti, asezonată cu cuvinte grele la adresa foştilor parteneri. În 2000, PUR s-a aliat cu PSD şi doar acest lucru l-a dus în Parlament şi la guvernare. Uitând asta (nu că PSD n-ar fi meritat o pălmuţă după gât), dăi cu suduiala pe “fratele mai mare”, de parcă nu împreună au mâncat usturoi. Televiziunea de partid s-a transformat şi ea brusc din curăţător de praf al reverelor guvernamentale în aplicator de şuturi în fund. Totul însă cu umanismul de rigoare. Dacă ar fi existat mai de multă vreme, PUR ar fi ajuns la acelaşi nivel de înjurături ca şi PUNR. Dar n-au intrat zilele în sacÂ…
Acestea au fost doar două exemple. Iată de ce înjur (dar numai în gând) partidele româneşti. Toate cred că moralitatea înseamnă a înjura frumos ca la uşa vilei sau a-i bălăcări cu artă pe foştii parteneri. Obraz gros, nici pic de ruşine.

Doru TOMA