Stalin – Blestemul ruşilor
51 de ani de la moartea Omului de Oţel
Iosif Visarionovici Djugaşvili a fost, indiscutabil, cel mai mare criminal din istoria lumii. Alintat de mama sa cu numele de Soso, a fost cunoscut în perioada dinaintea revoluţiei socialiste din Rusia sub numele de Koba (de la un fel Robin Hood gruzin). În 1913 a semnat, la Viena, un articol antisemit cu numele de Stalin (Omul de Oţel). Elev al unui seminar teologic, a devenit ateu după ce l-a citit pe Darwin. După moartea lui Lenin, în 1924, a devenit stăpânul absolut al celui mai mare stat din lume, ridicând asasinatul la rangul de lege.
“La 5 martie 1953, un adevărat taifun se abate asupra URSS. Moment de neuitat pentru foarte mulţi martori! În acordurile austere ale muzicii lui Bach, care a înlocuit pe toate lungimile de undă consternantele discursuri sforăitoare şi anoste şi mereu victorioase, vocea celui mai celebru speaker al timpului, Levitan, anunţă brusc:
Problema succesiunii
Stalin a murit în urma unei hemoragii cerebrale, în casa de ţară de la Kunţevo. Despre ce s-a întâmplat după moartea lui, ne-au lăsat informaţii doi dintre urmaşii lui: Svetlana, fata Conducătorului suprem, şi Hruşciov, urmaşul politic al acestuia. Pentru cei mai mulţi lideri ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, moartea lui Stalin însemna, de fapt, o izbăvire. Era un deces aşteptat, incredibil în acelaşi timp şi înspăimântător pentru că toţi cei prezenţi îşi aduceau aminte de modul în care s-a făcut succesiunea lui Lenin: prin asasinate, prin eliminarea tuturor contracandidaţilor la conducerea Partidului şi a ţării.
Grupul destul de mic care a scăpat de toate epurările comandate de Stalin (Beria, Malenkov, Hruşciov, Bulganin), oameni care îşi împărţiseră de două zile sarcina de a-l veghea pe muribund, priveau cadavrul şi se priveau cu groază. Succesiunea putea fi revendicată de mai mulţi membri din conducerea Partidului, cu atât mai mult cu cât nu exista nici o lege, nici măcar o regulă nescrisă care să reglementeze succesiunea. Cel mai periculos dintre toţi cei care puteau emite pretenţii legate de preluarea puterii era Beria, şeful poliţiei, georgian ca şi Stalin, un individ considerat înspăimântător prin cinismul său extraordinar, care l-a făcut să reziste la toate încercările şi să supravieţuiască tuturor epurărilor.
Împărţirea puterii
Colaboratorii lui Stalin au acceptat un compromis: împărţirea puterii, ca în 1924. Pentru a-i bara ascensiunea la putere a lui Beria, puterea a fost împărţită în mod echilibrat, realizându-se un cvartet al puterii: Malenkov a devenit preşedintele Consiliului de Miniştri, Beria – Ministrul Afacerilor Interne, Molotov a preluat Afacerile Externe, lui Hruşciov rămânându-i conducerea aparatului de partid.
În câteva zile, moştenitorii potenţiali au ajuns la un acord explicit: să separe puterile imense pe care Stalin le concentrase în mâinile sale şi să îl îndepărteze, pe cât posibil, de ambele aparate ale puterii staliniste pe cel care stârnea cea mai mare îngrijorare: Beria.
Între cei trei a fost încheiat un acord implicit: să facă totul ca să evite revenirea la situaţia de a extermina. Oricine încerca să-şi ucidă rivalii pentru putere risca să fie asasinat la rândul lui. “Lecţia pe care a lăsat-o Stalin moştenire, în lipsa unor reguli politice clare, constă în faptul că trebuie sau să refuze folosirea omorului, sau să fie ei înşişi ameninţaţi permanent cu moartea (Â…) Să nu mai ucizi într-un sistem unde puterea se întemeiase pe ucidere nu este o decizie simplu de transpus în fapte”, afirma Helene Carrere dÂ’Encausse, într-o lucrare ce tratează istoria asasinatului politic din Rusia. Cel care putea deveni un alt mare criminal din istorie, Beria, a fost judecat, condamnat la moarte şi executat în decembrie 1953.
A doua moarte a lui Stalin
Toţi urmaşii lui Stalin aveau mâinile pătate de sânge. Eliminarea lui Beria era legată de faptul că, pentru a supravieţui sub Stalin în sfera puterii, trebuia să accepţi omuciderea şi să participi la ea. La obiceiurile vechi se renunţă greu.
A doua moarte a lui Stalin a survenit în timpul Congresului XX al PCUS, în 1956. Raportul secret al lui Hruşciov dezvăluia (fără să incrimineze nici unul dintre liderii comunişti aflaţi în viaţă) o parte dintre crimele de care s-a făcut vinovat Stalin. Timp de patru ore, noul lider sovietic a citit raportul numai în faţa delegaţilor ţării sale, reuşind să scoată în evidenţă pasiunea puterii şi nebunia ucigaşă a lui Stalin.
În timpul lucrărilor celui de al XXII-lea Congres al PCUS, la 30 octombrie 1961, a fost dat semnalul începutului încercării de a şterge memoria lui Stalin. Mumia dictatorului, prezentă în mausoleul moscovit alături de cea a lui Lenin, părea să triumfe asupra timpului şi a celor care-l acuzau. Toată lumea acceptase ideea că Stalin, ca ucigaş, trebuie aruncat la lada de gunoi a istoriei, dar de mumia lui nu se atinsese încă nimeni.
O veche bolşevică, Lazurkina, supravieţuitoare a lagărelor comuniste, a povestit de la tribuna Congresului trecutul din Gulag, după care a afirmat că, înainte cu o noapte, s-a consultat cu Lenin (mort de 37 de ani!), care i-a spus că nu se mai poate odihni lângă Stalin. Numai în Rusia, ţară în care naturalul şi supranaturalul au fost amestecate atât de des, poate fi imaginată o astfel de scenă. În aceeaşi noapte, trupul lui Stalin a fost luat din mausoleu şi îngropat discret, departe de privirile mulţimii. De această dată, Stalin, care a ucis atâţia oameni, a murit şi în conştiinţa şi în memoria ţării sale.
Genocidul stalinist
Istoricii care au studiat în profunzime comunismul consideră că în Rusia stalinistă, dimensiunea genocidului perfect gândit, logic, politic îţi poate îngheţa sângele în vene. “Fenomenul stalinist este un amestec de tiranie greacă şi despotism oriental”, spunea Jean Ellenstein.
Crimele realizate în regimurile comuniste înseamnă 100 de milioane de morţi, faţă de 25 de milioane de victime ale regimului nazist. Gradul şi tehnicile de violenţă în masă au fost inaugurate de comunişti, naziştii inspirându-se din acestea.
Stalin a ordonat şi a autorizat numeroase crime de război; lichidarea aproape totală a ofiţerilor polonezi făcuţi prizonieri în 1939 (în general se vorbeşte doar despre agresiunea Germaniei naziste asupra Poloniei, nu şi de cea a Uniunii Sovietice asupra aceluiaşi stat), dintre care cei 4.500 de morţi de la Katyn nu constituie decât un episod.
Şi alte crime, de o amploare mult mai mare, au trecut neobservate multă vreme. Este vorba de asasinarea sau moartea în Gulag a sute de mii de militari germani, căzuţi prizonieri între 1943 şi 1945. Culacii (ţăranii înstăriţi din URSS) care s-au opus colectivizării au fost în parte împuşcaţi, în parte deportaţi, alături de copii, femei şi bătrâni. Cei mai mulţi dintre aceştia din urmă au fost exterminaţi prin munca forţată la care au fost supuşi în zonele nedefrişate ale Siberiei sau Nordului îndepărtat. Mai multe sute de mii de victime şi-au găsit moartea acolo, dar numărul exact al morţilor nu este cunoscut.
Pentru cine tac clopotele
“Comuniştii din generaţia mea au acceptat autoritatea lui Stalin. Ei i-au aprobat crimele. E adevărat că nu numai comuniştii sovietici, ci şi cei din lumea întreagă, şi această murdărie ne marchează individual şi colectiv. Nu o vom putea şterge decât făcând în aşa fel încât nimic asemănător să nu se mai repete”, afirma Joseph Berger, vechi membru al Cominternului, care a cunoscut lagărele sovietice. Cel mai mare criminal din istorie şi-a decimat propriul său popor.
Vânătoarea de specialişti a fost cumplită în întreprinderile supuse presiunilor pentru depăşirea planului de producţie. Pentru orice nerealizare erau găsiţi “sabotori”, condamnaţi şi executaţi sau deportaţi.
Lupta împotriva clerului a îmbrăcat forme diferite. Zeci de biserici au fost dărâmate numai în Moscova. A fost introdusă săptămâna de lucru de cinci zile, a şasea zi fiind pentru odihnă, doar pentru a împiedica ţinerea slujbelor de duminică. Clopotele bisericilor (care n-au fost demolate) au fost confiscate în 1929-1930, deoarece “încalcă dreptul la odihnă al uriaşelor mase ale populaţiei atee de la oraşe şi sate”. Mii de preoţi şi aproape toţi episcopii au luat calea lagărelor, aproape toţi fiind executaţi. Colectivizarea forţată a satelor a dus la o migraţie masivă a ţăranilor spre oraşe, transformând Rusia ţărănească într-o ţară de vagabonzi.
Eliminarea “periculoşilor”
Asasinarea lui Serghei Kirov, membru al Biroului Politic şi prim-secretar al organizaţiei de partid din Leningrad a fost folosită de Stalin pentru a declanşa Marea Teroare (1936-1938). Istoricul Robert Conquest susţine că Marea Teroare s-ar fi soldat cu cel puţin şase milioane de arestări, trei milioane de execuţii şi două milioane de morţi în lagăre. Toate categoriile sociale au fost lovite de represiune. Timpul dintre arestare şi condamnare la moarte era cuprins între câteva zile şi câteva săptămâni. Sentinţa, fără drept de apel, era aplicată în câteva zile. Au fost eliminate toate elementele considerate “periculoase” din punct de vedere social: foşti chiaburi, foşti funcţionari ţarişti, foşti membri ai altor partide, profesori universitari, cercetători, astronomi, medici, artişti, scriitori, oameni de teatru şi ziarişti, învinuiţi cu toţii că promovează puncte de vedere “străine”, “duşmănoase”, de încălcare a normelor “realismului socialist”. N-au scăpat nici ofiţerii Armatei Roşii. A fost executat mareşalul Tuhacevschi, comisar adjunct la apărare şi principal iniţiator al modernizării Armatei Roşii. Alături de el au fost executaţi alţi 63 de generali de armată, 154 de generali de divizie din 186 câţi existau, 980 de ofiţeri superiori, 8 amirali din 9 şi 16 comisari de armată din 16.
Aproximativ 30.000 de cadre ale armatei au fost suprimate, ceea ce a constituit unul dintre cele mai mari handicapuri ale Armatei Roşii în al doilea război mondial.
Imense complexe penitenciare, fiecare cu zeci de mii de deţinuţi, aveau să dobândească un loc de cea mai mare importanţă în economia URSS pe timpul lui Stalin. Întoarcerea acasă a unor deţinuţi (câteva mii au fost eliberaţi în timpul lui Hruşciov) a făcut ca, în zori, măturătoarele oraşelor sovietice să găsească statuile lui Stalin pline cu murdărie.
O răzbunare rusească împotriva celui care avea o statuie uriaşă pe malul canalului Volga-Don, prin capul căreia trecea curent de înaltă tensiune pentru a alunga păsările migratoare ce puteau murdări pe creştetul Conducătorului.
Născut sub Zodia Răului
Stalin s-a născut cu un an şi trei zile înaintea datei oficiale a zilei sale de naştere. Motivul pentru care Stalin a ascuns data reală a naşterii sale ţine de o legendă gruzină. “În oraşul Gori, lângă ruinele castelului există o piatră cu o formă foarte ciudată – parcă e o sferă uriaşă. Legendele populare au legat această piatră de numele uriaşului Amiran, care se juca cu ea, aruncând-o ca pe o minge. Amiran este un erou legendar ca şi Prometeu, dar el nu este binefăcătorul omenirii. Amiran este un demon al distrugerii, pe care zeii l-au pedepsit pentru tot răul făcut oamenilor, legându-l în lanţuri de vârful munţilor Caucaz. În Gori există un obicei vechi: într-o anumită noapte, toţi fierarii oraşului bat în nicovale, pentru a-l împiedica pe acest îngrozitor spirit al răului şi al distrugerii să se elibereze şi să plece în lume.” (Edvard Radzinsky – “Stalin”) Dar în zadar au bătut fierarii în noaptea naşterii lui Stalin. În 6 decembrie 1878, a venit pe lume cel care se va juca cu globul pământesc precum Amiran cu mingea de piatră.
