Cântecul lebedei
Se ştie că oricum ai întoarce-o nu te poţi aprecia singur. Asta, dacă ai un elementar simţ al măsurii sau, pe şleau, dacă posezi o umbră de bun-simţ. Este, deci, necesar ca pe lângă brilianta-ţi părere (despre tine) să vrei să mai auzi şi părerea altora. Cea normală, exprimată cu responsabilitate, nu cea spusă pe la colţuri, sorbită de pe buzele unor ţaţe.
Se zice că dacă o persoană pretinde că eşti beat, nu trebuie să-ţi faci probleme. Dacă o a doua repetă afirmaţia, ar fi bine să-ţi pui trecătoare întrebări. Însă, dacă şi a treia îţi spune verde (sau albastru sau mov) în faţă că eşti beat, nu-ţi rămâne decât să te duci să te culci (şi să veghezi ca acesta să nu-ţi fie somnul de veci).
Ministrei justiţiei române i se spune de luni bune că ar trebui să plece. La plimbare sau la culcare. Şi nu doar de către voci rebele, ci de un întreg cor social. Intens mediatizat. Pentru a-i da partiturii profundă încărcătură şi perfectă armonie, în ultima vreme au sosit şi soliştii. De la U.E. Ei nu au făcut decât să confirme opinia deja naţional conturată. Se spune că în luna iunie 2003, la remanierea Guvernului, suava ministră a scăpat ca prin urechile acului, cu ajutorul pilei supreme: preşedintele ţării. Nu-mi pot asuma cu putere de adevăr o astfel de opinie, chiar generalizată (ci, eventual, cu titlu de judecată de valoare). Ştiu, însă, că acelaşi preşedinte a declarat în ultimele zile –când bomboana de pe coliva justiţiei se înegrise de-a binelea, prevestind parastasul – că actuala ministră a fost una deosebit de “harnică”. Expresie ce, pe bună dreptate, ne duce cu gândul la activitatea de dereticare, nicidecum la cea proprie unei persoane aflate (cel puţin cu numele) în topul unei ţări. Dar, să admitem că aşa a fost. Din cale afară de harnică. Dacă ne luăm răgazul de a cugeta câteva minute, constatăm că putem găsi chiar semnele unei astfel de atitudini: s-a străduit ca o furnică (sau ca o termită?) să facă praf Asociaţia Magistraţilor, stresând-o pe fosta preşedintă după un program de gherilă; a plecat urechea la bârfele unora ce-şi doreau scaunul de preşedinte de instanţă mai mult decât mântuirea sufletului, trimiţând controale iar şi iar, acolo de unde veneau sufluri de independenţă; a înlocuit val după val, conducătorii de instanţe, cu figuri agreate în primul rând politic, lasând în derivă criteriul profesional; s-a revoltat (şi prin acoliţi), cu stranii consecinţe, atunci când magistraţii şi personalul auxiliar au îndrăznit să-şi recupereze sumele de bani de care ministerul pe care îl conduce i-a păgubit cu bună-ştiinţă; a refuzat în mod deliberat să ţină seama de opinia solidară a judecătorilor, exprimată clar în scris, continuând şirul nedreptăţilor şi al tracasărilor, până la arestare; a ignorat, cum (de altfel) face şi acum, rapoartele experţilor europeni privind calitatea organizării unor instanţe; etc. Cu privire la reformă, credeţi-mă că este mai bine să mă abţin. Vorba unui procuror de mare talie (fizică), dacă ne-am apuca de dezbătut, v-aţi cruci.
Şi uite-aşa îmi revine imaginea unei babe din satul bunicii mele. Femeia asta spăla din zi şi până în noapte, umplându-şi curtea de ciubere cu apă şi de ţoale întinse. Deci, harnică era. Cu toate acestea, veşnic hainele albe îi erau gri, iar cele gri aproape negre. Şi nu ştiu cine s-ar fi încumetat ca (după plecarea ei) să se înhame la efortul scoaterii lor din boală.
Singura concluzie ce revine obsedant este cea deja exprimată în felurite moduri, în ultimele luni: în ciuda agăţării de scaun ŕ la Lăpuşneanu (elementele de comparaţie trebuind, însă, analizate) sper, pentru binele justiţiei noastre, ca până la apariţia acestui editorial actuala ministră să fie doar amintire. Sau nici măcar atât.
