Judecatile si Judecata. De apoi.
Din nou (a câta oara?) am asistat la o stranie demonstratie despre cât de usor se pot stâlci semnificatii, din vârful penitei, si, în mod subsecvent, cât de usor se poate înghiti pe nemestecate. În masa. Asta nu duce, neaparat, la concluzia cum c-am fi vag tâmpiti, ci la faptul ca suntem (inadmisibil de simplu) manipulabili.
O întreaga tevatura s-a iscat cu contributia mamelor-jurnaliste (si nu numai) care ne-au informat despre o îngrozitoare alcatuire a manualului de religie pentru ciclul primar. Ce contine (se pretinde) imagini si texte declansatoare de sindromul “pielea gainii” chiar pentru maturi, daramite pentru tâncii timizi, începatori de carte… Doua au fost memorabilele exemple utilizate pentru a sustine ideea înfricosatoarei religii predate viitorului natiei: 1) un copil se joaca în strada, cu mingea, iar ca pedeapsa, Dumnezeu îi trimite o masina care sa-l treaca urgent la vesnica pomenire; 2) un alt copil se urca pe scara cu scopul parsiv de a distruge cuibul unor pasarele, iar ca pedeapsa, Dumnezeu îi trage scara, asa ca respectivul raufacator ajunge la spital cu fracturi multiple.
De aici pâna la repetate lansari în analiza afectiunilor psihice pe care predarea religiei în scoala le poate declansa nu a fost decât un pas. Mai ales ca, bazându-se pe aceste exemple, autorii s-au întrecut în adjective trosnite lânga numele Creatorului, facându-l în fel si chip, în româna si-n engleza, cum se poarta, un
Dumnezeu al groazei (recte horror). Prin urmare, contactul copiilor nostri cu învatamintele religioase în scoala este, pasamite, nociv.
Cum era de asteptat, partea care putea oferi explicatia “de specialitate” (daca era sa existe una) a fost degrab’ ocolita. În pofida principiilor elementare ale jurnalismului. Asa fiind, Patriarhia a avut posibilitatea sa-si spuna punctul de vedere numai în mijlocul taifunului creat cât ai zice “ptiu, drace!” Spre deosebire de multe alte dati în care glasuitorii din partea clerului nu lamureau, ci se bâlbâiau ori utilizau tehnica gravitarii în jurul cozii, acum mi-a fost dat sa aud binemeritate clarificari. Parintele-consilier Sturzu ne-a explicat într-un talk-show: 1) în exemplele de mai sus nu aparea, nicidecum, faptul ca Dumnezeu s-a apucat sa trasneasca pedepse în stânga si-n dreapta prin (culmea!) trimiterea unei masini cu misiunea expresa de a-l calca pe copil sau tragerea (de catre o mâna nevazuta) a scarii de sub fundul pustiului cocotat; 2) imaginile respective erau folosite, pentru tâncii începatori, cu scopul de a le concretiza contrastul bine-rau; bunaoara, într-o parte a paginii era înfatisat copilul jucându-se cu mingea printre masini, iar alaturat era aratat un copil ajutând o batrâna sa treaca strada; 3) imaginile respective apartineau manualului de religie din anul 2000, iar în prezent sunt scoase (cel putin cea cu scara buclucasa); 4) sondajul de opinie întreprins de o organizatie non-guvernamentala (care pleda pentru scoaterea icoanelor si a religiei din scoli) este mai mult decât elocvent, elevii aratând ca valorile cultivate la orele de religie sunt bunatatea, sinceritatea, solidaritatea umana (în ordinea cronologica a procentajelor).
Nu-i mai putin adevarat ca modalitatea de prezentare a principiilor moral-religioase depinde într-o masura covârsitoare de omul de la clasa. Iar aici, clerul ar trebui sa porneasca la o grabnica si serioasa verificare caci, în prea multe cazuri, oamenii carora li se încredinteaza o astfel de misiune sunt sortiti esecului din fasa.
Principala chestie care a deranjat muritorul detinator de rubrica la ziar a fost faza cu posibila încruntare a lui Dumnezeu. Adicatelea, s-ar dori ca Maestrul universului sa fie prezentat ca o baba careia îi poti arunca pe cocoasa tot soiul de murdarii, de câte ori o vezi pe ulita, fara ca ea sa-ti poata replica. Caci, dincolo de mârsavii cu ghiotura, El are o singura misiune: sa ierte non-stop. ti-ai batut crunt joc de cineva, nu-i bai. Esti ca si iertat. Ai interpretat întru minciuna si nonsalanta rolul lui Iuda, nu-i bai. Da-i sa mearga, ca al-de-sus trage voios cu ochiul în semn de pardonare. Faptul ca Dumnezeu este unul al iubirii, al bucuriei si al pacii nu anihileaza, în niciun fel, existenta momentului bilantului. O Judecata ce nu seamana cu niciuna din codurile noastre. Si prin care, fie c-o tratam cu respect, fie c-o privim cu sictir, toti vom trece. Noi si plozii nostri, în egala masura. Chiar si contra vointei noastre. Caci regula nu ne apartine.
Nu-i vorba, aici, de a îmbraca haina lupului moralist. Câtusi de putin. Dar a pretinde ca pustii nostri se îmbolnavesc cu toti nervii daca li se arata (desigur, într-o forma decenta) si latura fermitatii divine nu înseamna decât a le face o certa defavoare. Caci, daca-i iubim, trebuie sa-i pregatim cu sinceritate pentru clipa în care vor trebui sa dea seama. Pentru ei si (cine stie?) poate chiar si pentru noi…
Andreea CIUCA
