Nopti de Fado în Lisboa
Pentru cunoscatori si gura-casca, serile târzii de Fado, dramaticele cântece de doruri fara alean ale portughezilor, rasuna pe viu, într-un cocteil de voci si competente muzicale, în localuri scumpe de gen, la colturi de strada sau în bodegi arhipline concentrate în pestrita Bairro Alto din Baixa-Chiado, tumultosul oras de jos. Va mai amintiti, fireste, vocea de aur a Amaliei Rodrigues. Vibranta, puternica, rascolitoare. Printr-o alchimie pretioasa a versurilor unor poeti celebri si a harul ei interpretativ inconfundabil, diva muzicii fado metamorfozase înca din anii ’50 acest gen muzical local, într-un regal international. Însa Fado (destin, soarta, ursita, cum i-am spune noi) este ceva mai mult decât un gen popular sau traditional de muzica. Este, mai degraba, un ritual colectiv de expiere a tristetii, a dorului sau aleanului, a acelui soi de sentiment-stare de spirit pe care portughezii îl cuprind prin cuvântul saudade.
Aparut la începutul secolului 19 în cartierele lusitane, Fado a ramas un fenomen viu, un ritual urban care nu înceteaza sa se desfasoare cu ritmicitate în inima Lisabonei, dincolo de scenele clasice de spectacol. Aveam sa-l experimentez în aceasta stare genuina, de absoluta autenticitate, în probabil singura bodega de acest fel din Lisabona, a Tasca do Chico. O cârciumioara cât o nuca, întesata de lume de toate vârstele, mai tot timpul aceiasi, caci nu prea multor nestiutori le e dat sa ajunga în aceasta pepiniera a cântaretilor de Fado, o comunitate deschisa de iubitori ai genului, ascultatori împatimiti si critici, pe de o parte, si cântareti de diverse calibre si sorginti, pe de alta, care vin aici cu regularitate si ardoare pentru momentul lor de glorie împartasita. Cei mai multi dintre ei sunt oameni simpli, hârsiiti de viata ca oricare altii, dar care-si pun sufletul în palme, mistuindu-se dupa puteri în fata chitarelor, caci invitatia de a cânta aici e sinonima pentru ei cu recunoasterea si aprecierea calda din partea acestei mici si drastice comunitati. Din când în când, aleatoriu si îndelung asteptati, apar în acest loc si cântaretii profesionisti, târziu dupa sfârsitul propriilor spectacole, unii de-a dreptul celebri si charismatici, veniti aici doar sa bea o bere si sa electrizeze atmosfera. (Mariza, de pilda, una dintre cele mai spectaculare voci si prezente al noului val de fado, obisnuieste sa treaca prin acest loc). De fiecare data, în urma lor, aerul ramâne vibrând.
Audienta e una speciala, intens participativa si extatica, empatica, încurajatoare, uneori usor ironic afectuoasa, prelungindu-se de fiecare data în ovatii, în comentarii si negocieri sugubete. Ca într-o psihodrama colectiva, înghesuiti în jurul meselor sau pironiti în picioare, fiecare îsi traieste la vedere, cu capul în palme si cu privirea grav visatoare, iubirile stinse si pe cele nenascute. Patetic, absurd si sublim.
E un performence de exceptie si o forma de catharsis pentru nevindecate tristeti si doruri fara nume. Altfel, în afara de aceasta ciudatenie dusa la rang de arta, portughezii par oameni perfect normali, adaptati cu gratie rigorilor europene de rationalitate si eficienta.
Sid Nedeea
