O justa punere de punct. Pe “i”

Este perioada bilanturilor anuale. Scrise, vorbite, fotografiate, televizate. Asistam la o rafala de date, argumente, comparatii, (pre- si chiar post-) viziuni, nemultumiri, suspine, jeliri. Ce mai calea-valea, este normal ca tot organu’ (mare, maricel, mijlociu ori mic), autor de activitati intelectual-operative, sa scoata în evidenta (mai ales când este privit cu jind de telespectator) chestiile pozitive si cele din calea afara de pozitive ale travaliului sau. Caci, în fond, de-aia-s facute rapoartele de bilant, ca sa vedem si sa auzim, în primul rând, ce-i bine si sa ne spunem, cu aceasta ocazie, un “la mai mare!” sanatos. Însa, nu de putine dati, asistam, pe lânga cele enumerate, la o (aparent) eficienta tehnica a invocarii principiului privind aruncarea cu elan a pisicii pe perdeaua, în curtea sau pe spatele altuia, ori de câte ori anumite aspecte ale activitatii organului autor de bilant scârtâie în mod vizibil.

Un astfel de exemplu a facut deliciul publicului saptamâna trecuta, nu numai prin afirmarea, cu accente dramatice, de rezonanta voit nationala, a numitului principiu, ci si prin cuvenita combatere a acestuia. În mod punctual, profesional, categoric.

Va sa zica, se facea ca dupa semnificativele cifre care probau activitatea încarcata (ca volum, intensitate si povara) a organului ce reprezinta stindardul luptei contra flagelului coruptiei de pe la noi, ni s-au prezentat, în direct, si nemultumirile reprezentantilor respectivului organ. Dar nu asa, într-un mod superficial, adica pur si simplu, ci asortate cu precizarea cauzelor de poticnire înspre împiedicare ivite în activitatea ultimului an. si, cum ar zice o cunoscuta vedeta cu iz de zâna autohtona, “surprize, surprize!”, cauzele nu-si aveau nicidecum radacinile insidioase în ograda organului, ci taman (unde credeti?) pe gazonul instantei de judecata. Asadar, cu accente evident melodramatice, sefii organului se plângeau ca nu mai stiu cum sa faca si cum sa dreaga pentru a sensibiliza tot omu’ constient cu privire la necesitatea sanctionarii exemplare si hiperexemplare a tulburatoarelor fapte. Mai exact, s-a acreditat ideea, astfel cum a înteles tot privitorul, ca procurorii îsi fac treaba constiincios, cu grija si mult simt, dar judecatorii le dau cu flitul sistematic, începând cu capul si terminând cu extremitatile dosarului.

Faptul ca acesta a fost sensul afirmatiei facute cu ocazia bilantului respectivului organ ni s-a confirmat prin discutia ce a avut loc joia trecuta, pe postul Antena 3, în prezenta doamnei presedinte a CSM. Toti jurnalistii prezenti în studio au înteles ceea ce am înteles si noi, cu simturile noastre de urmaritori (si chiar urmariti) îndepartati. Cum ca vârfurile organului avangardist într-ale coruptiei aratau cu toate degetele (aratatoare, desigur) înspre judecatori pe care-i acuzau, în context, de neîndeplinirea corespunzatoare a atributiei de individualizarea a pedepselor. Adica, de blândete nociva în pronuntarea hotarârilor. Într-un mod ferm, clar si probând manifestare concreta a independentei legale a judecatorului, presedinta CSM a pus punctul de “i”, ca sa scapam odata de erori supradimensionate. Explicatia a fost pe cât de simpla, pe atât de bazata pe litera legii: singurul chemat sa stabileasca forma si durata pedepsei este judecatorul, iar onor procurorul n-are decât, în cazul în care se simte nesatisfacut, sa atace hotarârea si sa critice în fel si chip (cu respectarea legii, bineînteles!!) dispozitiile pe care le contine. Codul asa zice. Ceea ce înseamna ca, nicidecum, procurorul (indiferent de stelele sau tresele pe care le poarta) n-are îndrituirea a se apuca de criticat judecatori cu ocazie de bilanturi si/sau pe la televizoare. Astfel cum bine a punctat d-na presedinta a CSM, procurorul are o singura treaba: sa faca acte de urmarire penala care sa tina în instanta. Si, cu siguranta, atributia asta nu-i una de doi lei. Dar, atâta vreme cât actele procurorului nu-s decât maculatura, datorita unui sictir existential expres afisat fata de lege (sa nu se simta ofensati decât aceia care merita!…), n-ai cum sa vii si sa dai cu pisica de roba judecatorului. Bizara, însa, în rezumatul bilantului dat în eter, a fost lipsa prezentarii si analizei situatiilor în care esecul dosarului sa se fi datorat muncii (sau nemuncii) procurorului. S-a decretat numai ca: nimic nu le poate fi imputat… Lor nu, poate altora, recte judecatori, de sus pâna jos. Parca am mai auzit stilul asta pe undeva. Sa fi fost reloaded, anii ’50 si mai la est de noi?!?

Andreea CIUCA