Viaţa în Hristos, cuvinte de folos (XIV)

“Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. ai ce vreau decât
să fie aprins chiar acum!” (Evanghelia după Luca – 12,49)

“A crede că Dumnezeu există este un lucru, a-L cunoaşte pe Dumnezeu este altceva”. Sub semnul acestor cuvinte ale Cuviosului Siluan Athonitul, continuăm seria incursiunilor în profunzimea vieţii şi învăţăturii creştine autentice. Pentru cei care se întreabă cum poate fi urmată calea adevărului, experienţa duhovnicească a stâlpilor Bisericii Ortodoxe poate servi drept călăuză, într-o vreme în care credinţa multora s-a răcit sau s-a rătăcit.

E mult mai târziu decât îţi închipui, frate! Grăbeşte-te să săvârşeşti lucrarea Domnului!”. Acesta a fost crezul de viaţă al Părintelui Seraphim Rose, una din figurile cele mai importante ale ortodoxiei contemporane. Născut în 1934, în Statele Unite, într-o familie de americani protestanţi, viitorul Părinte Seraphim a studiat în tinereţe filosofia occidentală şi vechea înţelepciune a Orientului, dedicându-se carierei de orientalist. S-a convertit la ortodoxie în 1962, după ce s-a convins că adevărul este Hristos. Ajuns la cunoştinta Adevărului, părintele Seraphim Rose şi-a pus întreaga viaţă în slujba propovăduirii lui, într-o lume păscută de dezduhovnicire şi haos, pe care a certat-o şi a pilduit-o ca un adevărat prooroc. A plecat la cele veşnice în 1982, lăsând în urmă o serie de scrieri de mare însemnătate si actualitate pentru omul contemporan. Una din aceste scrieri este “Perspectiva ortodoxă asupra lumii”, în care părintele Seraphim vorbeşte despre ce înseamnă a trăi o viaţă cu adevărat creştină în condiţiile lumii contemporane.

Fapte, nu vorbe

Există o opinie greşită, care din nefericire este mult prea răspândită astăzi, cum că e îndeajuns a avea o ortodoxie limitată la clădirea bisericii şi la activităţi “ortodoxe” formale, cum ar fi rugăciuni în anumite momente sau facerea semnului crucii; în toate celelalte, susţine părerea aceasta, putem fi ca oricine altcineva, luând parte la viaţa şi cultura vremilor noastre fără nici un impediment, atât timp cât nu păcătuim. Oricine a ajuns să realizeze cât de profundă este Ortodoxia, şi cât de deplin este angajamentul care i se cere unui creştin ortodox serios, şi, de asemenea, ce fel de cerinţe totalitariste are lumea contemporană asupra noastră, va vedea cu uşurinţă cât de greşită este această părere. Cineva ori este ortodox tot timpul, în fiecare zi, în fiecare moment al vieţii – ori nu este nicidecum cu adevărat ortodox. Ortodoxia se vădeşte nu doar în vederile noastre strict religioase, ci în tot ceea ce facem şi spunem. Mulţi dintre noi suntem extrem de necunoscători asupra responsabilităţii creştine, religioase pe care o avem pentru partea aparent lumească a vieţilor noastre. Cel cu o adevarată perspectivă ortodoxă asupra lumii, trăieşte toate părţile vieţii sale ca un Ortodox.
Cum putem alimenta şi susţine această perspectivă ortodoxă asupra lumii în viaţa noastră cotidiană? Primul şi cel mai evident fel este de a fi în legătură permanentă cu sursele de hrană creştină, cu tot ceea ce Biserica ne dă spre luminare şi mântuire: slujbele Bisericii şi Sfintele Taine, Sfânta Scriptură, Vieţile Sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi. Trebuie citite, desigur, cărţile potrivite nivelului de înţelegere al fiecăruia, şi aplicată învăţătura Bisericii la propriile circumstanţe de viaţă; atunci ele pot fi rodnice în a ne călăuzi şi a ne schimba într-un mod creştin. Dar deseori aceste surse creştine fundamentale nu au efect deplin asupra noastră, sau nu ne influenţează cu adevărat, deoarece nu avem atitudinea creştină corectă asupra lor şi asupra vieţii creştine pe care ele ar trebui să ne-o inspire.

Adevărul din inimă

Înainte de toate, hrana duhovnicească creştină, prin însăşi natura ei, este ceva viu şi hrănitor; dacă atitudinea noastră faţă de ea este doar academică şi şcolărească, nu vom reuşi să obţinem folosul care ar trebui. Astfel, dacă citim cărţi ortodoxe sau suntem interesaţi de ortodoxie numai pentru a fi informaţi – sau ca să ne arătăm cunoştinţele celorlalţi, înseamnă ca nu i-am înţeles scopul; dacă învăţăm poruncile lui Dumnezeu şi legea Bisericii Sale doar pentru a fi “corecţi” şi pentru a judeca “incorectitudinea” celorlalţi, înseamnă că nu
i-am înţeles scopul. Aceste lucruri nu trebuie să ne influenţeze doar ideile, ci trebuie să ne atingă în mod direct vieţile şi să le schimbe. În orice vreme de mare criză a treburilor omeneşti cei ce îşi vor pune nădejdea în cunoaşterea exterioară, în legi şi canoane şi în corectitudine, nu vor putea rezista. Cei puternici vor fi atunci cei a căror educaţie ortodoxă le-a dat un simţ pentru ceea ce este cu adevărat creştinesc, cei a căror ortodoxie se găseşte în inimă şi este capabilă să atingă alte inimi. Nimic nu este mai tragic decât să vezi că cineva, crescut în ortodoxie, are anumite cunoştinţe de catehism, a citit câteva din Vieţile Sfinţilor, are o idee de ansamblu a ceea ce înseamnă Ortodoxia, înţelege unele din slujbe, iar apoi este inconştient de ceea se petrece în jurul lui. ai oferă copiilor săi această viaţă împărţită în două categorii. Când un copil este crescut astfel este foarte probabil să nu o urmeze pe cea ortodoxă; va fi o parte extrem de redusă a vieţii sale, fiindcă viaţa contemporană este prea atrăgătoare, prea mulţi oameni o urmează, este prea mult o parte a realităţii de astăzi.

Dragoste şi smerenie

Prin urmare, atitudinea noastră trebuie să fie cu picioarele pe pământ şi normală. Adică, trebuie aplicată circumstanţelor reale ale vieţii noastre, să nu fie un produs al imaginaţiei, al tendinţelor de evadare şi al refuzului de a fi confruntat cu realităţile de multe ori neplăcute ale lumii care ne înconjoară. Lumea noastră este extrem de crudă şi răneşte suflete cu asprimea ei; trebuie să răspundem înainte de toate cu dragoste creştină şi înţelegere, cu picioarele pe pământ, lăsând isihasmul şi formele avansate de rugăciune celor capabili să le primească. Atitudinea noastră nu trebuie să fie centrată pe sine ci să ajungă la cei care îl caută pe Dumnezeu şi viaţa în El. Dacă ortodoxia noastră este doar ceva ţinut pentru noi înşine, şi ne lăudăm cu ea, atunci suntem mortul care îngroapă mortul – exact starea multor parohii ortodoxe astăzi, chiar şi a celor cu un număr mare de tineri, dacă nu aprofundează credinţa lor. Prin urmare, atitudinea noastră trebuie să fie iubitoare şi iertătoare. Un soi de duritate
s-a strecurat în viaţa ortodoxă de azi: “Acest om e un eretic; nu te apropia de el”; “acela e ortodox, aparent, dar nu poţi fi sigur cu adevărat”. Nimeni nu neagă că Biserica este astăzi înconjurată de duşmani, sau că sunt unii ce se vor înjosi să profite de încrederea noastră. Dar aşa a fost de pe vremea apostolilor, şi viaţa creştină a fost întotdeauna oarecum riscantă în acest fel practic. Chiar dacă se profită uneori de pe urma noastră şi trebuie să arătăm o oarecare precauţie în această privinţă, tot nu putem renunţa la atitudinea noastră primară de dragoste şi de încredere fără de care vom pierde una din temeliile vieţii noastre creştine. Lumea, care nu îl are pe Hristos, trebuie să fie neîncrezătoare şi rece, dar creştinii, din contră, trebuie să fie plini de dragoste şi deschidere, sau altfel vom pierde esenţa lui Hristos din noi şi vom deveni la fel ca şi lumea, buni de aruncat şi de călcat în picioare. Un pic de smerenie când privim la noi înşine ne-ar ajuta să fim mai darnici şi iertători cu greşelile altora.