Viaţa în Hristos, cuvinte de folos (XXV)

” Eu am venit să arunc un foc pe Pământ. Și ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” (Evanghelia după Luca – 12,49)

Unul dintre cei mai profunzi duhovnici ai ortodoxiei contemporane este părintele Rafail Noica, format la școala duhovnicească a lui Siluan Athonitul și Sofronie Saharov. Părintele Rafail, fiul filosofului român Constantin Noica, s-a născut în anul 1942. La vârsta de 13 ani a plecat împreună cu mama sa, englezoaică, în Anglia cu scopul primirii unei educații mai alese. Căutările spirituale îl poartă pe la anglicani, penticostali, congregaționaliști, Armata Salvării, baptiști. Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie Saharov, căruia îi devine ucenic. Se întoarce în România în 1993 după 38 de ani, stabilindu-se într-o sihăstrie din Munții Apuseni. În conferințele pe care le susține ocazional, Părintele Noica explică cu mult har de ce socotește Ortodoxia “drept singurul adevăr al istoriei”.

Seducția ortodoxiei

Pentru întărirea în Biserica ortodoxă, aș aminti cuvântul unui teolog rus care spune că Biserica ortodoxă nu atât convinge, cât  seduce, adică atrage inima și sufletul omului întreg. Și calea este trăirea. Când se descoperă >, adevărul seduce, adică convinge toată firea, până în măduva oaselor. Și aceasta este puterea ortodoxiei, pe care am văzut-o de mai multe ori. Ortodoxia nu are un adevăr relativ sau un adevăr micșorat, nici unul scâlciat sau deviat, cum am găsit astfel de adevăruri în toate confesiunile și religiile de care am auzit câte ceva, cu intenții de multe ori extraordinare, ci adevărul deplin care, negreșit, duce la Mântuire. Deci, una din trăsăturile Ortodoxiei este această seducție, este convingerea omului întreg. Mai întâi sunt atrase inima și sufletul și în cele din urmă și mintea. Că în duhovnicie mintea se convertește cel mai încet. Să nu vă smintiți de lucrul acesta. Caută omul de multe ori o dovadă logică, ori logica seamănă cu niște rafturi pe care pui ceva; depinde ce pui. Spun oamenii că logic nu există minunea. Dar, dacă ai experiența existențială a minunii, logica ți se transformă sau ți se modifică, îți crește și atunci include și minunea. Dar minunea n-o pui pe raftul unde este, să zicem, informatica, ci pe raftul acela unde se află credința. Și logica > și >. Camera și rafturile se adaugă – nu-i așa? – după cum vine experiența. Deci, întâi experiența, iar rațiunea și logica vin după aceea și explică, dar în viață explică de multe ori târziu. De multe ori aveți trăiri neînțelese ani și zeci de ani de zile și, după zeci de ani de zile, vine și o explicație logică .

Puterea mântuirii

Chiar dacă aparent lucrarea lui Dumnezeu în Ortodoxie este mică, în realitate ea este o lucrare mare, numai că omul nu o vede. Avem crâmpeie din măreția acestei lucrări tainice a lui Dumnezeu, crâmpeie din care o să numesc câteva la care mă gândesc acum. O tradiție a călugărilor de la Muntele Athos spun că, dacă un suflet se mântuiește după moarte și ajunge la viață, până la 12 generații de strămoși se împărtășesc din această biruință, a zice, a vieții, primesc ca un șoc de viață și , dacă ei înșiși nu sunt mântuiți, se pot mântui prin acel suflet care a găsit mântuirea. Părintele Sofronie explică și în felul acesta cel care a găsit mântuirea, cel care s-a păcătuit, a găsit viața. Dacă eu, orișicare eu, găsesc viața, în mine
s-au pocăit, în mine s-au spălat toate păcatele pe care le-am moștenit. Vechiul Testament vorbește de păcatele care se răsfrâng până la a treia generație numai. Dar iată că acești călugări de la Athos învață că până la 12 generații de strămoși găsesc viața, deși păcatul are energii numai până la a treia și a patra generație.

Lucrarea lui Dumnezeu

Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Și cred că noi putem să ne încredințăm Domnului, că știe El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noștri nu are aerul că știe ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă știe El mai bine. Și cred că, dacă noi ne trăim smerit viața noastră în sensul adevărat dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii și iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegerea aproapelui, înțelegându-l și în păcatul lui (fiindcă și eu sunt păcătos și nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viața asta nu putem să vedem toată măreția lui Dumnezeu, ne mulțumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem și mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu și încredințarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiindcă și Domnul, când vorbește despre sfârșitul lumii spune: >. Deci și noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. Și Dumnezeu Își face lucrul Lui în istorie și puterea Lui e înfricoșătoare de gingașă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violență. Când Domnul își va îndeplini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârșitul. Atunci va pune capăt istoriei, odată cu tragedia aceea fără de asemănare, care va fi la sfârșitul veacurilor.

Sensul ispitei

Am văzut de multe ori în viață cum Dumnezeu ne lasă să fim ispitiți, să ne muncim cu tot felul de lucruri dar, în aceste ispite, nu trebuie să ne pierdem cumpătul, să deznădăjduim, fiindcă nu numai eu sufăr de păcat, nu este numai suferința mea, pe care câteodată nu pot să o mai duc, ci este suferința lumii întregi. Și eu, poticnindu-mă de păcatul meu, fie că
l-am biruit, fie că am căzut în el, trecând prin multe suferințe și nedreptăți, devin în stare să înțeleg pe aproapele. Și așa începe să se închege cea de a doua poruncă a Domnului: >. Aproapele tău, fie bun, fie rău, fie păcătos sau sfânt, oricum ar fi el, este un alt eu însumi; tu ești un eu, tu mă cunoști până la urmă. Și eu te cunosc, esențial; nu e nevoie să ne întâlnim ca să ne cunoaștem.
Odată, când am fost la Muntele Athos, acum mulți ani, am fost entuziasmat de căldura cu care am fost primiți de călugări. Ce primitori erau! Ce înțelegători! Și i-am spus unui călugăr:

>. Ce mi-a răspuns călugărul? Zice: >. Și am înțeles că este adevărat cuvântul lui. Esențial ne cunoaștem, mai ales cei care trăim cu rugăciunea.