Viața în Hristos, cuvinte de folos (XXVIII)

Unul dintre cei mai profunzi duhovnici ai ortodoxiei contemporane este părintele Rafail Noica, format la școala duhovnicească a lui Siluan Athonitul și Sofronie Saharov. Părintele Rafail, fiul filosofului român Constantin Noica, s-a născut în anul 1942. La vârsta de 13 ani a plecat împreună cu mama sa, englezoaică, în Anglia cu scopul primirii unei educații mai alese. Căutările spirituale îl poartă pe la anglicani, penticostali, congregaționaliști, Armata Salvării, baptiști. Revenirea la Ortodoxie s-a întâmplat în anul 1961, iar în anul 1965 părintele Rafail este tuns în monahism la mănăstirea Essex de către părintele Sofronie Saharov, căruia îi devine ucenic. Se întoarce în România în 1993 după 38 de ani, stabilindu-se într-o sihăstrie din Munții Apuseni. În conferințele pe care le susține ocazional, Părintele Noica explică cu mult har de ce socotește Ortodoxia “drept singurul adevăr al istoriei”.

Ce este păcatul?

Vă spun din amărăciunea experienței mele: este nimic, este moarte. Are o aparență de frumusețe de viață, de plăcere, de adâncime, de înțelepciune: minciună! Se poate evita calea asta a păcatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugăciune. Rugăciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile și pământul. Cuvântul este taină mare și Părintele nostru Sofronie spunea că are rădăcini metafizice. În sens adânc cuvântul nu este doar informație, ci comuniune. Cum putem să repetăm aceeași liturghie (unii preoți zilnic) și să nu ne plictisim, cum ne acuză unii că este ca și cum am vedea aceeași piesă de teatru în fiecare zi? Fiindcă Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Și cuvântul înnoiește și se înnoiește în om. Este cuvânt viu fiindcă este energie dumnezeiască. Chiar la nivelul omului există energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel mai obișnuit al lumii noastre când doi îndrăgostiți își spun: “”Te iubesc!”” ar putea unul să răspundă: “”Știu, că mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja””. Aceasta nu este informație, este comuniune. Le place să audă cuvântul ăsta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor. Cuvântul însă crește mult mai mult în rugăciune, când ne adresăm Domnului cu “”Tu””.

Greutatea cuvântului

Biserica este cultură fără egal, în istorie și ne-a dat cuvinte de comuniune cu Însuși Cel fără de început Care, smerit, se pogoară la mintea noastră, ca să înalțe mintea noastră la mintea Lui cea fără de început. Rugăciunea este cuvântul de comuniune la care trebuie să fim cu mare atenție. “”Să luăm aminte – cum se spune la Liturghie – Înțelepciune !””. Este cuvânt pe care nu trebuie să-l pierdem. Când suntem în Biserică la slujbe, sau când citim rugăciunile de dimineață, de seară ori înainte sau după Împărtășanie, trebuie să fim atenți să nu devină o formalitate. Căci fiecare cuvânt e un mărgăritar de mult preț, cum pământul și cerul nu au”. Tot ce este în Biserică, precum și cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Hristos ne cheamă din această lume la veșnicia lui Dumnezeu. Mult se smintește omul în Apus, mai ales în Apus, cred, fiindcă nu-și dă seama. Încearcă să facă în Biserică un om mai bun, încearcă să facă o societate mai dreaptă, dar se uită prea mult că, în definitiv Biserica n-are esențial în vedere decât ceea ce urmează de la moarte încolo. Fiindcă moartea nu există și omul nu poate muri.

Sensul ascezei

Primirea Duhului Sfânt, rugăciunea și tot ce ne-a dat Biserica și experiența Bisericii, experiența celor ce au trăit, a Părinților noștri, este comoara tăcerii, a sărăciei în lumea asta, comoara muririi aș zice, lumii ăsteia, puțin câte puțin. Nu numai că murim puțin câte puțin prin bătrânețe și epuizare, dar învățăm să ne omorâm lumii ăsteia. Nu este vorba de moarte în sine, ci de câștigarea vieții celeilalte. Numai în viața aceasta putem câștiga viața cealaltă. De aceea Biserica condamnă sinuciderea. Totuși, viața aceasta, mai ales de la căderea lui Adam, are și un rol ambiguu în sensul că ne face și un obstacol, ne pune un zid de netrecut între noi și viața veșnică. De aceea asceza Bisericii este a ne dezvăța puțin câte puțin de lumea asta, în măsura în care, dezvățându-ne de ea, o învățăm pe cealaltă. Depărtându-ne de lumea aceasta intrăm în trăiri tainice, trăiri ale inimii, care sunt ale lumii celeilalte. Acestea nu sunt momente psihologice; le trăim în inimă, le trăim ca înduioșare, ca smerenie, ca tot felul de sentimente pe care le putem confunda cu psihologia, dar ele sunt de fapt trăiri duhovnicești, care ne introduc în viața Sfintei Treimi.

Glasul Duhului

În zilele noastre tulburate este foarte greu să te lepezi de lumea în care trăiești, pentru că toată cultura tăcerii, a isihiei, în care încercăm să auzim cuvântul lui Dumnezeu în taina sufletelor noastre, este cuvânt fără cuvinte, fără glas; Duhul glăsuiește fără glas în inima omului. Nu mai putem auzi însă din caza zăpăcelii vieții noastre, căci totul trebuie să se facă în grabă, toate trebuie să se termine înainte ca să înceapă ș.a.m.d. Și totuși Părintele Sofronie spune că nu există condiții și nu pot exista condiții în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil și , aș zice, în stare să mântuiască. Nu există și nu pot exista condiții care să împiedice mântuirea, trăirea cuvântului lui Dumnezeu. Și aici aș vrea să spun două lucruri. Dacă putem să rânduim în așa fel viața noastră încât să dăm mai mult timp pentru rugăciune, mai mult efort, sigur că da. Dar nu știu cum să o spun, fiindcă fiecare aveți viața diferită pe care nu o cunosc. Nu o cunosc fiindcă noi, în Apus, trăim mai rău decât aici. Apusul va năvăli și aici și tare mă tem că o să vedeți și aici cum este acolo.

Viața ca vârtej

Apusul nu mai simte nimic. Timpul trece și tinerii se întreabă:
“”Unde merge timpul ăsta? De ce merge așa de repede?”” Și mă gândesc că acestea sunt zilele despre care Hristos spunea că vor fi scurtate. În grecește, acest cuvânt, scurtate s-ar traduce de fapt cu piticit. Zilele s-au făcut pitic, dar dacă se poate dărui mai mult efort, ne putem lepăda de câteva elemente ale vieții noastre, amintindu-ne de cuvântul înmormântării care spune că toate sunt deșertăciune, care nu rămân după moarte. Or, dacă ne întrebăm:  “”Ce rămâne după moarte?””, răspundem: “” Eu și ceea ce sunt””. Dacă și eu am devenit dragoste, tot restul sunt pregătiri care rămân în lumea aceasta. Dar în măsura în care nu putem să dăm destul timp rugăciunii, destul efort, există alte posibilități.

” Eu am venit să arunc un foc
pe Pământ. Și ce vreau decât
să fie aprins chiar acum!”
(Evanghelia după Luca – 12,49)