Obiceiuri unice în zona Sighișoara

Cerința comemorării unui eveniment desfășurat cu mult timp în urmă, în forma ritualurilor, este cel mai bine exprimat în marile religii ale lumii. Creștinismul

începe o dată cu seria de evenimente care au ca punct central crucificarea. Sărbătorile religioase sunt direct legate de principalele evenimente din viața lui Iisus, nașterea, pătimirea și moartea.

Cea mai veche mărturie scrisă cu privire la colindatul în Transilvania datează din 27 – 29.09.1647 a pastorului Andreas Mathesius din Cergăul Mic, județul Alba. Colindatul se practica atât în Sighișoara cât și în zonele limitrofe. La noi pe Târnave, ceata de feciori poartă numele de Butea feciorilor, denumire ce provine de la practica de a aduna încă din postul Crăciunului vinul necesar petrecerii de la sfârșit. În zona Târnavelor și Făgăraș, ceata are un caracter complex, cu o disciplină aproape militară. Ceata își alege un conducător – vătaf sau primar. Astfel în cartierul Aurel Vlaicu, cartier vechi românesc din Sighișoara, ceata de colindători = strânșii, șeful = gazda, chirău cel ce da tonul la colinde, jude, ajutorul ghirăului care aduna banii, pargăul mare, pargăul mic, paharnicul mare și paharnicul mic care au rolul de a invita familia și fetele unde se co­linda la balul strânșilor. Acest bal are loc a doua zi de Crăciun. De asemenea, în cadrul bisericii are loc obiceiul Crăișorii, o sceneta cu nașterea Domnului ce are loc tot a doua zi de Crăciun. Un alt obicei ce se mai păstrează și azi la Sighișoara, în comuna Daneș și în satul Boiu cu mici modificări, este obiceiul Strajerilor sau a Șpalerilor. Obiceiul este luat de la garda romană, cei ce păzeau mormântul lui Iisus. Străjerii sunt în numar de 13, au un comandant = vătaf sau căprar, 10 sulitași și 2 stegari. Străjerii sunt băieți tineri, necăsătoriți, care aveau un comportament social și moral deosebit. Nu se acceptau copii bastarzi. Obiceiul este destul de vechi, cam de la sfârșitul secolului al XIX -lea. Ei sunt îmbrăcați în zeche lungă, căciulă neagră cu crenguță de brad, imbolul crucii, vrâsta pe piept în trei culori. Pe piept se petreceau două eșarfe roșii ce rămâneau până la Ziua Învierii. De remarcat că la înmormântare, ce avea loc în Vinerea Mare sau Seacă, străjerii poartă la gât eșarfa (cârpa) neagră, iar la slujba învierii ea va fi maro. În Vinerea Mare se cântă prohodul, care la Sighișoara se cântă de către toți credincioșii, iar la Daneș de către un grup de copii. Deoarece acest eveniment se petrece în bi­serică, și pentru că ei sunt o gardă militară, nu au comenzi verbale. Schimbul gărzii se face prin mimică și bătăi ritmice ale vătafului. Limba clopotului mare este legată și nu se dezleagă decât în Noaptea Învierii. Se cântă Învierea și Hristos a Înviat. Din satul Archita există un alt obicei de Paști, în ideea cum românii se inspiră din viața lui Iisus. În Joia Mare, dupa ce la biserică s-a terminat slujba de seara (Deniile), 12 feciori îmbrăcați în costumul românesc și cu zeche se adună la familia care în acel an dă pâinea și vinul pentru Paști și servesc o cină de post. De remarcat că acest obicei Joia Mare se petrece și la populația secuiască din comuna Dănești, județul Harghita. Tot aici are loc Cina Domnului unde se pregătesc sarmale de post, se adună mai multe familii unde se cântă Tatăl Nostru de Aur care este un dialog între Maica Domnului și Iisus în Săptămâna Mare despre moarte și înviere într-un limbaj popular.

„Vecinătatea”

și „Împăratul Romei”

Referitor la colindele de Crăciun este demn de remarcat că numai în satul Hetiur, care aparține de Sighișoara se cântă o frumoasă colindă, „Împăratul Romei”, colindă necântată și în alte sate. Sighișoara se remarcă și prin păstrarea obiceiului laic al Vecinătăților, obicei preluat de la populatia săsească. Vecinătatea (Nachbarschaft) joacă un rol important în viața omului – naștere, căsătorie, îmormântare – în obiceiurile practicate de sărbătorile religioase dar și în viața economică și gospodărească din zilele lucrătoare. O vecinătate se conducea după norme și reglementări precizate în statute, după modelul breslelor. În frunte se află „tata de vecinatate” mai bătrân, dublat de unul mai tânăr aleși în mod democratic la 2 – 4 ani. Fiecare vecinătate avea o ladă în care se păstrau statutele, evidența cheltuielilor și a veniturilor precum și a activităților vecinătății respective. Cu ocazia adunării anuale, numită și ziua judecății Richtag, Sttag, după ce se deschidea lada și se verificau veniturile și cheltuielile, urma „judecata” celor ce au comis abateri, a celor care nu au participat a activitățiile comune și se aplicau amenzi. Astăzi vecinătățiile joacă mai mult un rol de ajutorare în cazul decesului, iar în lunile ia­nuarie și februarie, până la lăsatul secului, se ține petrecerea sau richtagul cum îl numesc și românii transilvăneni. În Sighi­șoara cea mai veche vecinătate românească datează din anul 1767 după cum arată tabla de vecinate. De asemenea, aici există singura vecinătate de femei, românească, cea din cătunul Viilor, înființată cam din anul1924. Petrecerea ce are loc la o data fixă se manifestă sub forma unei nunți când Fotărița mare veche se schimbă cu cea nouă care va fi îmbrăcată ca mireasă, mirele fiind tot o femeie deghizată în bărbat. Comitetul nou ales are obligația de a da tocana și rachiul la Richtag-ul ce se va desfășura în locul și data aleasă dinainte. În contextul vecinătăților din Transilvania, Sighișoara este unul dintre puținele orașe unde populația românească, la fel ca și sașii și ungurii, este organizată și în prezent în vecinătăți.

(Informații obținute prin bunăvoința doamnei Adriana Antihi, cercetător-etnografie în cadrul Muzeului de Istorie din Sighișoara)