Porcul, jertfa zeilor ori jumara săracului

Cu câteva zile înaintea începerii ciclului zilelor “festive”, în comunitatea tradițională românească are loc sacrificarea porcului, în ziua de Ignat – 20 decembrie. Sacrificiul animalier a fost amplu discutat de cunoscuți etnologi și antropologi: G. Frazer, M. Taylor, W. Mannhardt, C. Levi-Strauss, M. Mauss, E. Durkhreim, C.Kluckholm etc.). Cu precădere, actul ritual al sacrificării unui animal marchează trecerea de la timpul profan cotidian la timpul sacru sărbătoresc, deli­mitează momentul de început al duratei sărbătorești, purifică și solemnizează timpul, dar, mai ales, creează cadrul spiritual pentru realizarea contactului imaginar cu divinitatea, pentru captarea forțelor benefice supreme.

Sacrificat în cinstea zeilor

Pornim de la premisa ca actul tăierii porcului, la români, în ziua de Ignat, este o formă de manifestare a sacrificiului animalier, sacrificiu prezent în cultele practicate de greci, romani, celți, perși, hinduși, egipteni, în cultele politeiste și în religiile monoteiste: iudaică, islamică. În această sferă ideatică includem practica tăierii porcului la mari sărbători, care, dincolo de rațiuni utilitare are la bază stravechi credințe în eficiența sacrificării acestui animal.

Porcul este considerat în vechile culturi un animal sacru emblematic pentru zeii ve­getației – Osiris (la egipteni, care chiar îl identifică cu zeul). Demeter și Persefona (zeițe agrare la greci) sau Ceres (zeița romană a grâului). El era sacrificat ritual în onoarea lor în cadrul unor ceremonii publice de mare amploare, din care nu lipseau actele culinare rituale urmate de mese comune la care oamenii mâncau în credința purificării și întăririi lor prin puterea vitală a cărnii animalului asimilat. Scriitorii romani Varon (în Economia rurală, sec.I i.Hr.) și Pliniu (în Istoria naturală, sec. I d.H.) fac numeroase referiri la creșterea porcilor la Roma, dovada că acest animal era în atenția societății timpului, crescut fiind nu numai din motive economice, ci și rituale, motive care prevalau adesea. În epoca lui Augustus (sf.sec.I d.Hr.-încep. sec.II d.Hr.), epoca de înflorire a Imperiul Roman, sacrificarea porcului a fost înlocuită cu depunerea de ofrande din cereale pe altarele de sacrificiu (fără a înceta însă practicarea sacrificiului animalier).

Jertfa animală

înlocuită cu rugăciuni

J. G. Frazer susține cu argumente convingătoare că porcul este un străvechi spirit agrar în folclorul european. Totodată, el presupune că porcul a fost socotit o întrupare a lui Adonis – zeul grec care simbolizează moartea și renașterea ciclică a vegetației, și de aceea, este posibil ca el să fi fost ucis în ocazii solemne ca “reprezentant” al zeului și mâncat de către adoratori. O versiune a legendei lui Adonis amintește de gelozia zeului războiului, Ares, care a ațâțat un porc mistreț ce l-a sfâșiat pe Adonis. Drept urmare, adoratorii acestuia, ciclic, sa­crificau un porc și îl mâncau la ospețe pu­blice. Acordăm mai mare importanță informației referitoare la practicile iudaice, deoarece considerăm că, în procesul creș­tinării populației trăitoare pe teritoriul actual al României, în trecerea de la politeism la monoteism, rolul cultului iudeo-creștin a fost mult mai important decât influența și păstrarea tradițiilor păgâne politeiste: în primul secol, creștinii, ca și apostolii și discipolii lor, respectau prescripțiile cultului iudaic care oferea baza pentru constituirea noii religii monoteiste. Jertfele menționate în Legea Veche iudaică aveau rolul de a nu-i lasă pe oameni să înstrăineze conștiința păcatului și, în același timp prefigurau jertfa universală a lui Hristos. La evrei, alături de jertfele animaliere se aduceau și ofrande de vegetale, mirodenii, lumânări, untdelemn etc. Noul Legământ cere ca jertfirea să fie însoțită de trăirea lăuntrică, de iubire, milă, iertare. Jertfa sângeroasă a fost eliminată după distrugerea Templului din Ierusalim și s-a înlocuit prin noi rituri. Cele trei sacrificii zilnice ale cultului din Templu au fost înlocuite cu trei rugăciuni.

“Sângele aduce ispășire”

Potrivit legii mozaice, jertfele sunt acțiuni cultice obișnuite ”ce se cuvin lui Dumnezeu”. Ele au caracter de adorare, imerativ, de cerere, euharistic, de mulțumire și expirator, de curățire. În Levetic este explicată cu claritate valența sacrificiului sângeros. “Pentru că viața trupului este în sânge și eu v-am îngăduit vouă să-l aduceți pe jertfelnic pentru ispășirea sufletelor voastre, căci sângele este cel care aduce ispășire”. Despre conceptul de jertfă, sacrificiu și mântuire prin sa­crificiu, teologia dispune de lucrări cu o încărcătură informațională și spirituală greu de egalat. Păstrarea ritualului sacrificiului animal sângeros până astăzi se datorează nu numai funcției economice și spațiului climatic propice creșterii și consumului cărnii de porc, cum au încercat să argumenteze unii specialiști etnologi. Ei au acceptat, în general, punctul de vedere conform căruia sacrificiul porcului ar exprima sacrificiul unui străvechi spirit agrar. El a întruchipat, se pare,”spiritul grâului” la indo-europeni. Este interzis ca animal de sacrificiu și consum la evrei și mahomedani. Sacrificii ri­tuale de animale sunt consemnate de arheologi și la geto-daci și daco-romani. Dintre animalele domestice și sălbatice sunt apreciate a fi fost animale de sacrificiu aici: caii, oile, caprele, boii, iepurii, câinii, păsările și porcii, acestea din urmă cu mai puține a­testări arheologice. În așa fel a putut pătrunde între animalele de jertfă porcul. Felul în care este pregătit porcul după junghiere, “pârlirea”, trecerea întregului corp al animalului prin flacără credem că este mai mult decât o tehnică de preparare și este legată de străvechiul rit al “arderii de tot” pe jertfelnic.

Superstiții de Ignat

Există un timp ritual al sacrificiului porcului – ziua de Ignat (20 decembrie) sau după Sfântul Vasile, dimineața în zori -moment propice multor practici rituale. “Dacă nu tai porcul la Ignat, nu-i mai merge bine”, “după Ignat, porcul slăbește” spun bătrânii, dar aceasta nu înseamnă ca nu sunt sate în care porcul este tăiat a doua zi de Crăciun (Vâlcea, Bacău, Prahova) sau a treia zi (Dâmbovița), conform unor interdicții privind consumul cărnii de porc în prima zi de Crăciun. “Când tai porcul, să fie lună plină”, “să fie frig și umed”- sunt condiții cărora, în sistemul de viață tradițională, li se acordă mare atenție. Spațiul trebuie curățat bine înainte și este demarcat -“însemnăm locul printr-o linie”, spune un țăran din Vâlcea, practica ce amintește ritualul de pregătire a actelor de sacrificare la romani, prin trasarea unui cerc magic în jurul altarului. Totodată, sunt res­pectate gesturi și formule rituale pentru “consacrarea” victimei: animalul este stropit cu apă sfințită, este așezat cu capul spre răsărit, pe fruntea lui (în Moldova) sau pe ceafă (în Argeș, Olt, Brașov) este trasată cu cuțitul o cruce pe care se presară sare, capul de porc este “tras cu râtul înapoi” în casă, sunt rostite formule rituale (Doamne ajută, să-l mântui cu sănătate). Sarea, simbol de puritate și curățenie, este utilizată în ritualul sacrificiului încă de la romani, care o presărau pe capul victimei (împreună cu boabe de orz) sau o ardeau pe altar, pentru îmblânzirea zeilor Penați – zei ocrotitori ai căminului familial. Remarcabilă este funcția preotului de mediator în relația cu divinitatea, funcție ce s-a păstrat în timp, în obiceiurile însoțitoare sacrificării porcului în viața tradițională. Concret, el are menirea, prin slujba religioasă pe care o face în fiecare gospodărie, să valideze actul sacrifical și să transfere în plan sacru carnea și masa ce urmează. Obiceiurile populare păstrează, ca formă de răsplătire a preotului, dăruirea unor părți din animalul sacrificat – limba, pielea, pulpa. Extrapolăm acest obicei cu cel consemnat în străvechi sacrificii grecești (de exemplu sacrificiile pentru Hermes), la care preotul primea pielea, dar mai ales, limba, “partea metaforică a comunicării”, simbol al funcției preotului de realizare a legăturii cu divinitatea.

La pomana porcului

Ansamblul ritual al tăierii porcului este încheiat prin masa comună, în genere numita “pomana porcului”, pe alocuri “praznicul porcului” (Prahova). Ca formă de comuniune alimentară ce constituie faza finala a oricărui act sacrificial, “pomana porcului” depășeste, prin semnificațiile ei, conotațiile alimentare.

În vechi tipare de viață tradițională ea se desfășura într-o atmosferă solemnă, în li­niște, realizându-se, în primul rând, comuniunea spirituală a participanților la actul sacrificial înfăptuit. Actuala notă euforică a mesei de “pomană a porcului” este un rezultat al deritualizării pe ansamblu al actului sacrificial, prevalent rămânând sensul lui pragmatic, alimentar.

Credem că tocmai păstrarea practicii sacrificiului porcului, adoptat ca animal de sacrificiu pentru sărbătoarea creștină a Crăciunului, este o dovadă a vechimii creștinismului pe aceste locuri, creștinism apostolic. Nu putem neglija nici faptul că acest sacrificiu are loc în perioada postului, cea în care se pregăteau, de altfel, și catehumenii pentru botezul de Crăciun sau de Bobotează.

Material realizat de

Cristina FIALCOSCHI

www.decraciun.ro